Poate să fie tânăr sau bătrân. Slab sau gras. Cu părul lung, scurt sau cu chelie.
Nu mă interesează nici dacă este bărbat, femeie sau hermafrodit.
Nu contează orientarea sexuală, plăcerile lui vinovate, numărul de membri ai familiei.

Nu contează nici măcar numărul de diplome, ştiut şi dovedit fiind de cel puţin 27 de ani şi nu numai în politică că nu şcolile şi diplomele derivate din ele te fac mai competent, mai deştept, mai cu bun-simţ şi, mai ales, dornic să faci cu adevărat ceva bun care să conteze.
Nu mă interesează vorbele lui bine ticluite şi nici minciunile tipice şi arhiştiute care se spun ca să strângi nişte voturi.
Nu mă interesează să se ia în piept cu ceilalţi candidaţi că să îmi demonstreze mie, chipurile, cât contez pentru el şi cât de tare dă cu vorba şi cu pumnul ca să îmi fie mie bine.
Să ne înţelegem.

Nimeni, dar absolut nimeni nu candidează pentru ceilalţi. Nu putem nega egoismul înnăscut al fiinţei umane şi nu putem nega că, dacă îţi doreşti o funcţie, ţi-o doreşti în primul şi în primul rând pentru tine. Iar această realitate ar putea fi un punct de pornire mai mult decât necesar pentru noi toţi.
Peste tot în ţară şi aici în oraşul meu văd cum iar politicienii şi-au scos hainele de ginerică, şi-au afişat zâmbetul comercial şi au purces la adunat electorat. Invariabil, promisiunile sunt aceleaşi.

Este incredibil cum după aproape trei decenii şi nu ştiu câte tururi de alegeri, rămânem fix la aceleaşi probleme.
Drumuri, parcări, spitale, şcoli, maidanezi, căldură, apă şi iar drumuri, parcări, căldură, apă, maidanezi, şcoli şi spitale. Asta după ce, alţi mulţi înaintea ta au venit şi au promis că rezolvă toate acestea, ba, mai mult, ca bonus din partea lor, fac aşa nişte minuni încât nicicând nu vom mai avea altceva decât o viaţă minunată.
De multe ori, la interval de patru ani, aceleaşi persoane au venit şi au spus aceleaşi lucruri, căci patru ani nu sunt suficienţi pentru a face ceva, nu-i aşa?
Ba, unii, după ce şi-au făcut rondul, au venit să îi gireze pe alţii, de parcă mandatul lor a fost aşa unul roditor, încât, fără girul şi recomandarea lor expresă, nimic nu se mai poate întâmpla.

În final, profilul de primar a rămas aceleaşi, indiferent de unde a venit el, cum s-a numit, ce înfăţişare a avut şi cine era pe fond. Programul acelaşi. Rezultatele la fel.
Şi, da, ştiu că nu o să convină multora acest adevăr.
Voi nu v-aţi plictisit?

De câte ori poţi vota răul cel mai mic după o unitate de măsură echivalentă cu câte şuturi îţi iei periodic şi câte cicatrice îţi mai rămân?
Aşadar, primarul meu este cel căruia nu îi e frică să recunoască că e doar un om şi că nu vine din ţara minunilor. Că nu le ştie pe toate şi că nici nu le poate face.
Cel care nu trebuie să îşi aleagă hainele care dau bine în campanie şi care îşi permite şi altceva decât să zâmbească fotogenic, să îşi asundă adevăratele opinii şi să joace după cum îi cântă hora electorală ca apoi să cânte doar el.

Cel care recunoaşte că nu vrea să fie primar ca să îmi facă mie sau ţie sau nouă viaţă mai bună şi că fără binele şi fericirea noastre nu mai poate dormi noaptea.
Cel care are curajul să taie primul nodul gordian al ipocriziei, al neputinţei ascunse sub demagogie, sub eternele texte şi sub munţi şi munţi de alte interese.
Cel care se asumă pe el însuşi sau pe ea însăşi şi care nu va mai face comerţ cu măşti.
Pentru că, în definitiv, oameni buni, votăm oameni ca şi noi, nu supereroi.
De altfel, vedeţi unde am ajuns crezând în basme.