De regulă, mă feresc să scriu despre întâmplări  din realitatea apropiată. Temperatura  lor înaltă m-ar putea duce spre judecăţi pripite, împiedicându-mă să descopăr înţelesurile adânci, rostul  lor. Însă,  în cazul morţii copilului ucis de câinii maidanezi, cred că tăcerea ar fi o formă de laşitate, ce s-ar adăuga, din păcate, unei atitudini mai cuprinzătoare, în ciuda aparenţelor, ca mai întotdeauna, înşelătoare... Pentru că ne-am obişnuit să tăcem, de parcă nu ar fi vorba despre vieţile noastre, ale celor pe care îi iubim sau, pur şi simplu, îi îngăduim, bucurându-ne,  în secret, că nenorocirea ne-a ocolit (şi) de data asta!

Ne-am obişnuit să descoperim răul abia după ce el seceră vieţi şi redesenează liniile vieţii celor rămaşi să sufere. Răul ne surprinde mereu, deşi ar fi fost la îndemâna noastră să-l  evităm, respectând autoritatea legii. Această blestemată disoluţie a autoritătii a devenit un fapt cotidian într-un stat care, nu mai departe de vara trecută, a fost forţat să accepte o autoritate de import... Dacă, însă, în ţările pe care le luăm drept model, excepţiile confirmă regula, la noi excepţiile par a face regula...

Speculând cinic mitul haiducului generos cu cei amărâţi, adânc înrădăcinat în mentalul colectiv românesc, politicieni dibaci, vorba lui Neagu Djuvara, au câştigat alegeri pozând în apărătorii bietei ţări, dar sfârşind prin a-şi ocroti agoniseala, în folosul familiei şi, uneori, al apropiatelor. Sigur, veţi spune că şi în vechea Anglie au fost haiduci de legendă, dar vă asigur că niciodată respectul proprietăţii nu a fost încălcat fără consecinţe dramatice...

Nu este posibil să nu ştim sau să nu ne intereseze că, din banii noştri, o armată de funcţionari, de regulă, numiţi politic, cheltuieşte fonduri uriaşe, în timp ce doar 8 hingheri rămân să lupte cu 64 000 de câini agresivi, nu o dată apăraţi de nişte inconştienţi miloşi, mulţi dintre ei păstrând nostalgia satului de unde industria socialistă i-a rupt pentru a-i însingura în Bucureşti.

Nu este posibil să nu ştim sau să nu ne intereseze că fundaţii cu nume voit copilăreşti primesc o grămadă de bani pentru a ocroti câinii fără stăpân, bani care se strecoară nevăzut prin cotloane doar de unii ştiute...

Nu este posibil să nu ştim sau să nu ne intereseze că se cheltuiesc milioane pentru panseluţe şi (fire de) iarbă, în timp ce străzile rămân la cheremul câinilor abandonaţi chiar de toată lumea...

Într-un articol recent, un politician, cel puţin în aparenţă, incomod afirma, bazându-se, îmi place să cred, pe informaţii cu parfum de credibilitate, că sistemul a furat din bugetul de stat peste 80 de miliarde de euro, bani care s-ar odihni în paradisuri fiscale. Senatorul vorbeşte de mari familii care, de pe Riviera franceză , fac şi desfac politica românească. Nu o dată, pe plajele însorite sau pe iahturi leganându-se uşor la ţărm, se aude ţăcănit de zaruri, semn că ţara e pusă la cale între o linie şi un marţ.

Probabil că nu vom  şti niciodată adevărul. Dar nici nu dăm de înţeles că ne-ar interesa cu adevărat. Vom reveni la (a)normalul de zi cu zi. Vom uita. Niciunul  din cei datori să o facă  nu va rosti adevărurile  aşteptate, pentru că asta ar însemna ieşirea din sistem, care poate fi mai rea decât moartea.

Până când vom lipsi din propria noastră viaţă?

P.S.  Dumnezeu mi-a dăruit mai multe Marii- mama, soţia mea, fiica mea. Maria înseamnă iubire. La mulţi ani!