Experienţa fizicienilor Michelson şi Morley a dovedit fără tăgadă că dinlăuntrul unui sistem închis nu se pot face observaţii asupra mişcărilor absolute ale acelui sistem, deoarece observatorul,aflându-se şi el în interiorul sistemului , e prins, deci antrenat, în mişcarea absolută a acestuia. Iată premisa  de la care pleacă Nicolae Steinhardt, în tulburătorul sau ,,Jurnal al Fericirii”, aflat în căutarea temeiurilor morale ale universului şi, implicit, în găsirea adevărului ca izbăvire.

Fără îndoială, România de astăzi este pradă unui sistem cu care, interesaţi, îngăduitori sau pur şi simplu naivi suntem complici. Complici la o prăbuşire care vine din deceniul al şaselea al unei istorii scoase din matcă şi pe care anii scurşi după 1989 nu au făcut decât să o desăvârşească. Toate acestea pe fondul unei lupte crâncene cu aşteptările unui popor tânjind după libertare.

Dar suntem altceva decât nişte bieţi osândiţi la libertate, cum spunea Sartre? Osândiţi de sistem să alergăm cu ochii larg închişi către formele cele mai amăgitoare, osândiţi programatic să uităm toate valorile cu care am fi putut reclădi demnitatea naţională, idee pentru care şi în numele căreia conştiinţe ale acestei ţări au îndurat senin umilinţa timpurilor.

,,N-am ştiut nu ţine, nu e o scuză valabilă, spune Steinhardt. Nimeni nu este obligat să inventeze praful de puşca ori să descopere teoria cuantelor. Altminteri, însă, elementară deşteptăciune e o îndatorire. ”

Trăim într-o ţară peste care stăpânesc tăcerea vinovată, ţesătura intereselor şi mai întotdeauna incompetenta ca răsplată. Şi lista e departe de a fi completă. Trăim toate acestea, le încuviinţam, dar nu reacţionăm. Frizam absurdul. Iar în fata absurdului avem puţine opţiuni: sinuciderea lui Cioran, râsul lui Ionesco, revolta lui Camus sau creştinismul.

Dar situaţia creştinului e la fel de paradoxală ca a lui Don Quijjote. E om şi i se cere să fie Dumnezeu. A fost creat curat şi e murdar şi trebuie doar să se întoarcă la ce a fost menit a fi. Altfel spus, el trebuie să lupte pentru a deveni ceea ce este.

Pentru a ne întoarce în noi nu avem decât să ne smulgem din cercul strâmt al complicităţilor şi să scrutăm lucid şi înfiorat timpul. Sensul şi sensurile profunde pe care le are. Altfel, vom afla mult prea târziu că România este, de fapt, în altă parte!