Un text publicat de părintele Constantin Necula în ziarul online Tribuna.ro pune serioase semne de întrebare asupra percepţiei corecte în ceea ce priveşte procesul de educaţie a celor tineri.

Examenul, indiferent de forma si gradul sau, este scos din context şi privit uneori cu dezumanizarea aferentă ambitilor părinteşti, în detrimentul copilăriei uneori pierdute cu competiţii fără noimă.

Preotul Necula reuşeşte, spunem noi, să scoată în evidenţă trăirea corectă, normală a părintelui care oferă chiar şi viaţa sa ca jertfa pentru liniştea copilului sau. “ Examenul este despre noi. Despre oameni. Nu despre procente şi note. Nu despre targeturi şi clasificări naţionale.”, SPUNE PĂRINTELE ÎN TEXTUL SAU. Un material care îndeamnă la reflecţie interioară, care nu aşteaptă răspunsuri publice şi care ar trebui să ne pună serios pe gânduri.

“ Dacă ar şti că scriu rândurile acestea m-ar certa. Zâmbind. Cum reuşea mereu să-i pună la zâmbet pe toţi. Ştiu că poate părea un pic exagerat. Parcă m-am săturat să tot aud despre examenul copiilor doar în cifre, ricoşeuri jignitoare, procente. Examenul este despre viaţă. Şi moarte. O mamă. Mi-a spus, în urmă cu două luni, apoi două săptămâni şi ceva, atunci când starea sănătăţii sale era tot mai gravă, că nu-şi doreşte decât să prindă ziua în care fetiţa ei trece de examene şi află rezultatele. Să nu o întristeze şi să-i abată gândul de la şcoală, de la efortul orientat spre învăţat. A strâns din dinţi. S-a ascuns în purtarea de grijă a medicilor, asistentelor şi soţului său. A continuat să o susţină cu toată inima ei. În rugăciunile ei. Simple ca un oftat fără sfârşit. A înţeles de la început că nu există optimism să vindece moartea. Ci doar să vindece durerea celor doi copii ai săi. Să le facă mai uşoară despărţirea. Dacă există despărţire uşoară. M-a pus să mă rog pentru copiii ei şi ai celor internaţi cu ea. Indiferent de vârstă. Nu a acceptat că este învinsă nici o clipă şi mereu a reluat gândul acesta: să treacă fata examenul. Azi a trecut. Cu notă maximă la limba română. A trecut şi s-a bucurat. Două ore. Apoi, tăcută şi ruptă de mult din timpul nostru, mama din povestea mea adevărată s-a stins. Sper din toată inima că cei plecaţi au acces la vocile noastre din inimi şi din rostiri. Cum sper că, dincolo de valul de morfină care linişteşte durerea, vocea bucuriei s-a auzit. Nu scriu pentru ele. Mamă şi fiică. Nici pentru soţul femeii şi băiatul ei. Scriu pentru voi. Mame şi taţi, băieţi şi fetiţe. Chiar dacă cei din urmă vă vreţi mereu mai mari şi mereu eliberaţi de noi. Scriu pentru profesorii voştri şi pentru toate rotiţele unui sistem de examinare. Examenul este despre noi. Despre oameni. Nu despre procente şi note. Nu despre targeturi şi clasificări naţionale. Nu. Şcoala nu este despre examenele în grilă sau nu. Şcoala este despre noi, oamenii. Despre suferinţe şi ratări, despre bucurii şi minuni. Este despre vieţile noastre care respiră prin cei pe care-i iubim. Despre puterea de a învinge cifre şi acomoda litere în pagină, despre iubirea care nu se lasă coruptă de nimic. Nu. Examenele nu sunt despre România aflată la judecata politicului ori despre judecăţi de studio Tv. Examenele sunt despre mame care refuză să moară ca să nu-şi tulbure copiii. Despre taţi care stau în aşteptarea împlinirii copiilor lor. Despre singurătăţile copiilor convertite în doar câteva ore de dialog cu sistemul. Un sistem surd? Poate. Dar în care o mamă, plecând spre Cer, a avut curaj să spere că-i va răsplăti fetiţei ei curajul de a învinge în nota ei moartea. Scriu când încă nodul de emoţie nu a trecut din inimă. Scriu pentru că simt nevoia să vă aduc aminte că indiferent de notele primite, copiii noştri rămân ai noştri. Au nevoie de prietenia noastră, de îngheţată de vanilie şi vacanţă. Iar când plecăm, ei ştiu că examenul este încheiat. Că în zarea aceea rămâne numai iubirea din care ne-am hrănit infinita sete din noi. Examenele sunt despre omenia noastră. Despre cât a mai rămas din noi emoţie. Nerobotizare. Bâlbâială adolescentină. Fără de care nu există rostire responsabilă la maturitate. O mamă a aşteptat rezultatele fiicei sale în examen. Apoi a plecat spre ziua cea neînserată a Împărăţiei. Nu e singura. Nici cea dintâi şi, din nefericire, nici cea din urmă. Dar plecarea ei mi-a adus aminte că nu şcoala şi nici meditaţiile nu fac frumuseţea examenelor. Ci viaţa. Simplă şi vie. Cu răbdările şi nerăbdările ei. Cu mamele aşteptând să le crească copiii.

 P.S Nu pot încheia înainte de a-i mulţumi corectorului sau corectoarei lucrării fetiţei acesteia la limba română. A notat munca ei cu zece. Un soi de încredere că mama a zâmbit.