Citeam zilele acestea un articol mai vechi despre Mircea Vulcănescu, mare gânditor şi sociolog român, pe nedrept uitat (sau poate evitat) de scrierile mai vechi sau mai noi, de istorie sau de literatură. Un intelectual care a cunoscut, trăit şi gândit realitatea interbelică românească în modul cel mai complex şi mai complet, un mare patriot care a sfârşit în temniţele comuniste de la începuturile anilor ’50. „Un neam există atât cât îşi preţuieşte înaintaşii” spunea un înţelept ; şi ca să-şi dovedească preţuirea, câţiva nemernici au încercat în urmă cu vreo doi ani să dărâme statuia lui Vulcănescu din Bucureşti. Să nu ne mirăm, demolarea trecutului adevărat şi înlocuirea lui cu o istorie mincinoasă a devenit o profesiune de credinţă pentru unii dintre concetăţenii noştri.

De fapt, fac apel la documentele lăsate de cel care a fost un important om politic, dar şi un redutabil economist, pentru a face legatura cu peisajul societăţii româneşti actuale. Mircea Vulcănescu a lucrat în Ministerul de Finanţe al Guvernului Ion Antonescu între anii 1941-1944, fiind unul dintre cei mai tenace negociatori ai României în relaţia cu cel de-al Treilea Reich. Graţie abilităţii, priceperii şi perseverenţei cu care au susţinut interesele ţării, guvernanţii de atunci au reuşit performanţa de a face din România o ţară mai prosperă decât era la începutul războiului, lucru nereuşit de nici un stat beligerant. O rezervă impresionantă de aur (din păcate amputată după 1944 pentru datoria de război către sovietici), o creştere a consumului intern, un raport între exporturi şi importuri care să asigure buna funcţionare a economiei româneşti, o balanţă financiară echilibrată. Spre sfârşitul războiului, chiar Hitler îi reproşa Mareşalului contribuţia economică a României la război, apreciind-o ca fiind „meschină”.

Esenţiale au fost deciziile care au stat la baza acestor rezultate: un set de principii economice de colaborare impuse aliatului Germania de către Guvernul Antonescu. Citiţile cu atenţie, încercând să le comparaţi cu modul în care au apărat „interesul national” guvernele care s-au perindat în ultimii 26 de ani (pe timp de pace).

1. Nu se colaborează decât în domeniile în care dezvoltarea întreprinderilor româneşti nu este asigurată pe timp de pace, fie din lipsa materiilor prime, fie din lipsa pieţelor de desfacere accesibile.

2. Nu se colaborează decât dacă partenerul străin aduce industriei româneşti materia primă, utilajul tehnic, priceperea tehnică (specialişti, licenţe, brevete), finanţare sau comenzi, pe care industria românească nu şi le poate procura din interior.

3. Se colaborează numai dacă partenerul străin se angajează să formeze personalul tehnic românesc în întreprinderea sa.

4. Nu se înstrăinează fondul bogăţiilor româneşti, în sensul că nu se cedează majoritatea acţiunilor întreprinderii.

5. Nu se cedează conducerea generală a întreprinderilor din mâinile româneşti.

6. Nu se exportă nimic în Germania decât după ce se asigură necesarul consumului intern şi cantităţile de export necesare pentru acoperirea importurilor trebuitoare ţării, pe care aceasta nu şi le poate procura din Germania.

7. Schimburile se fac în mod echilibrat, la preţuri fixe; depăşirile momentane de o parte sau de alta trebuie compensate în cursul anului contractual.

8. În acoperirea exporturilor se primesc mărfuri necesare pieţei şi investiţiilor statului: unelte agricole, maşini, piese de schimb, dar şi rente, averi imobiliare şi răscumpărări de datorii externe.

9. Petrolul, material necesar războiului, se exportă pe armament.

10. Efortul net de finanţare, făcut din interior pentru aceste schimburi se acoperă cu aur şi devize libere.

Suntem o ţară în care plagiatul e mai mult decât o modă. Iar plagiat nu înseamnă doar însuşirea textelor altor persoane ci şi a ideilor, procedurilor, metodelor sau rezultatelor acestora. Aşa că e normal să ne întrebăm de ce oare politicienii noştri de azi, mulţi dintre ei harnici „copişti” atunci când e vorba de doctoratele sau de interesele proprii, nu şi-au însuşit idei ale înaintaşilor precum cele de mai sus. Cu bune şi cu mai puţin bune, Antonescu a fost un mare bărbat de stat al vremurilor în care a trăit. Nu ştiu dacă a reuşit să impună şi să ducă până la capăt acest protocol. Un lucru e cât se poate de clar: toate cele zece prevederi erau menite sa apere interesele economice ale României.

Nu cred că cineva le-ar fi reproşat conducătorilor noştri din ultimul sfert de veac un astfel de „furt intelectual”. Dar nu, noi darnici din fire, am scos totul la vânzare, resursele minerale, distribuţiile de energie, sistemul bancar. Am cedat petrolul şi lemnul austriecilor, aluminiul ruşilor, apa şi alte servicii energetice francezilor, producţia de anvelope nemţilor, energia electrică italienilor. În comerţ, lanţurile comerciale germane sau franceze fac legea, ducând în sapă de lemn antreprenorii şi producătorii agricoli localnici. Nimeni nu aduce materie primă, dar am devenit o bună piaţă de desfacere pentru mărfurile celor bogaţi. Numai americanii, săracii, au grijă de noi şi ne dotează de zor cu armament, spirit războinic şi duşmani virtuali. Ca tacâmul să fie complet, am cedat străinilor majoritatea acţiunilor şi conducerea companiilor, am pierdut pieţele de desfacere tradiţionale, iar deficitul bugetar este în creştere, în condiţiile în care principalul nostru partener comercial este Germania… Resursele naturale şi umane nu sunt valorificate intern, iar mare parte a profitului pleacă peste graniţă, alimentând cu spor fondurile de salarii şi pensii ale unor ţări care, oricum o duc mult mai bine ca noi.

Ştim cu toţii ce se ascunde în spatele acestei „dărnicii”. Corupţia, dezinteresul, prostia, compromisul slugarnic, ne-au adus la statutul de colonie a marilor puteri. Personal, am renunţat să mai învinovăţesc „noii stăpâni” pentru ce ni se întâmplă; adevăraţii vinovaţi sunt printre noi. Aşa că atunci când un guvernant autohton se va da în stambă promiţând marea şi sarea, să-l întrebăm şi cum o va face, atâta vreme cât pârghiile deciziţionale sunt în mâinile altora …