Îmi doream foarte mult să văd America. De mic. Programam călătoria în gândul meu, mă uitam la hoteluri, la Central Park, la Madison Avenue, la Brooklyn Bridge, la teatrele mici din New York, pe internet...visam cu ochii deschişi.

Şi, într-o zi, am văzut oameni care cad în genunchi la sicriul de aur al unui infractor ucis mizerabil de un poliţist la fel de infractor ca şi el. Am văzut oameni strângând bani pentru văduva unui om care nu mai ştia de ani de zile nimic de familia lui. Am văzut un film minunat scos din grila de programe HBO. Nu filmul era problema. Problema a fost că actriţa de culoare care a luat Oscarul pentru rolul din “Pe aripile vântului”, Hattie McDaniel a stat în fundul sălii, nu la masa actorilor pentru că hotelul nu i-a permis decât cu greu accesul în sală. Asta nu ai cum să mai repari.

Am văzut oameni pupând pantofii altor oameni afro-americani, cerându-le iertare. O ipocrizie imensă şi mizerabilă. Fac temenele şi varsă lacrimi false în loc să îi trateze normal. Să le zâmbească în benzinărie, să le vorbească frumos, să nu vadă vreo diferenţă de culoare aşa cum nu ne uităm lung după un om cu păr creţ sau cu ochii verzi. Ar fi suficient să îi respecte. Aşa am ajuns la Black lives matter. Serios? Am crezut că All lives matter.

Se naşte ură şi frustrare. Şi lumea nu mai e la fel. Nu pandemia ne-a distrus. Cred că pandemia abia ne dăduse o pauză. De gândire.

Pentru mine nu există oameni de culori diferite. Există oameni buni şi oameni răi. Asta încerc să îmi învăţ şi copilul. Poate asta ar fi bine să facem toţi. Pentru lumea lor mai bună.
Iar America...o să mă uit la ea doar în filme. Şi aleg eu la care dintre ele.