Aceşti nebuni care ne guvernează nu este, oricâte aşteptări aţi avea, decât titlul unei cărţi a lui Pascal de Sutter, apărută în Franţa anilor `80. Febra cărţii a trecut de mult , însă actualitatea ei a rămas, ca o opera aperta nesfârşită , ca o cruce strâmbă pentru neuitare...
Nebunia la un om politic este cam ca tuberculoza la minerii din epoca lui Zola, e un risc greu de evitat , scrie Sutter. Evident că nu trimitem în Parlament sau în palate bine ascunse nevoii noastre de adevăr oameni bolnavi, ci presiunea de acolo îi transformă, uneori, pe cei aleşi în persoane cu atitudini şi comportamente încadrabile în zona bolilor de nervi, continuă autorul. Preţul plătit pentru existenţa în vârful piramidei politice – singurătatea, bolile, stresul, obsesiile ( puterea ca un drog care îi ia minţile celui ce o gustă , spunea Mitterand).
O repede ochire asupra multora dintre aleşii noştri ne-ar duce, credem, la concluzii deloc măgulitoare. În loc de singurătate, amantlâcuri pe care doar imbecilii nu le văd sau ce neaşteptate împreunări dictate de interese imediate; în loc de stres, o prosperitate ca un scuipat între ochi, pe care nici măcar nu fac efortul de a o ascunde ochilor umili, un basm etern, în care fetiţa cu chibrituri priveşte pe geamul casei celor bogaţi, din frigul neiertător al iernii; în loc de osesia pentru binele naţional, obsesia propriei deveniri, conjugate, de regulă, cu verbul a avea şi nu a fi ( citeam deunăzi că lui Videanu i s-au sechestrat proprietăţi de peste 60 de milioane de euro – nu am scris proprietăţile, ceea ce înseamnă că averea politicianului amintit este cu mult mai mare).
De ce boli suferă politicienii noştri de/din frunte? În primul rând, sunt bolnavi de indiferenţă şi temători de solidaritate. Arma lor mortală este caterinca (politica ca caterincă ar suna bine ca slogan...). În dosul glumei joase, cu subînţeles de dosare avid răsfoite în singuratăţi protejate , stă lipsa culturii lor politice. Alina Mungiu, cea care se laudă că a adus drepta la putere recunoaşte, în sfârşit, eşecul construcţiei sale izvorât din calitatea mizerabilă a clasei politice. Singura problemă este că, dorind să-şi explice eşecul, îi bagă în aceeaşi oală, voit şi pe cei care nu merită.
Apoi, politicienii noştri sunt nişte veritabili agresori. Zilnic desfac semnificaţile voturilor, agresându-i pe cei care le făcuseră veşnic umiliţi , dar mereu încrezători, agenda. Totul într-o confuzie întreţinută cu metodă. O dată cu Roşia, altă dată cu Piaţa, manipulare, praf, prafuri, interese.
E clar că noi şi ei nu suntem urmaşii aceleiaşi Revoluţii din `89. O Românie adusă cu cinism în pragul divizării, două tabere între care se cască o prăpastie de netrecut , o ţară pe care complicităţi europene o împiedică, uneori interesat, să îşi asume normalitatea şi în care guvernul celei mai largi coaliţii politice se întoarce mereu din drum pentru a scoate din foc castane vechi.
Ces malades... Franţa nu are vocaţia de a primi toată mizeria lumii comentează sec ministrul de interne francez. Romi, romi = români, bani furaţi din programele pentru emanciparea romilor- temele zilei la Paris. Iar eu tocmai ce m-am întors din Franţa, după o săptămână în care am stat la pândă pentru a da cele mai înţelepte şi îndrăgostite răspunsuri cu putinţă întrebărilor tot mai agresive despre ţara mea.
M-am întrebat în aceste două săptămâni tăioase de absenţă dacă ceea ce scriu aduce, cu adevărat, un folos celorlalţi. Reacţia multora dintre ei mă bucură şi mă face să cred că da. Ce ne facem, însă, dacă într-o zi de la celălalt capăt al firului cineva îţi spune: nu e bine, domnule profesor!
