Pe măsură ce înaintăm în vârstă, modul în care percepem lumea ni se schimbă. Experienţa etapelor parcurse, traumele, încrâncenările, sensibilităţile ne modifică mereu viziunea. Şi începem să semănăm cu acei pictori celebri cărora deficienţele de vedere le periodizează opera. (Vezi „perioada albă” a lui Nicolae Grigorescu, în care personajele portretelor ţărăneşti apar înceţoşate, vezi tonurile închise şi posomorâte din perioada finală a lui Claude Monet, în care artistul trebuia să memoreze unde erau aşezate culorile pe paletă, pentru ca nu era capabil să le mai distingă.)

Şi, aşa cum marii pictori îşi transformă scăderile în calităţi, obsedaţi de grija de a-şi duce opera la bun sfârşit, trebuie să ne asumăm, la rândul nostru, felul mereu diferit în care privim lumea. Această adaptare continuă reprezintă semnul forţei noastre şi, de ce nu, una din marile plăceri ale vieţii, care ne face să descoperim tot timpul altceva în jurul nostru.

Copilăria e un anotimp confuz, în care o lume a miracolelor se reflectă, în oglinda noastră interioară, într-un vârtej de umbre şi lumini. Departe de a stăpâni logica lucrurilor, relaţia noastră cu cei din preajmă, cu mineralele, plantele şi vietăţile devine una magică, asemănătoare aceleia pe care primitivii, în candoarea şi ignoranţa lor, o au cu natura în sânul căreia supravieţuiesc. Un animism difuz însufleţeşte toate lucrurile, iar adulţii intră în jocul nostru infantil, retrăindu-şi copilăria şi pedepsind obiectele de care ne-am lovit. Iar seara, la apropierea acelei nopţi de care omul s-a temut continuu de când s-a rupt de animalitate, sunt invocate duhuri care ne vor bântui pe tot parcursul vieţii.

În adolescenţă, felul în care percepem lumea e marcat de încântare. Descoperim mereu lucruri noi, încercăm să înţelegem societatea adulţilor, în care ne vom ocupa în curând locul, trăim sentimentele într-o manieră radicală, în care nu mai rămâne spaţiu pentru nuanţe.

Doar viziunea pe care o avem între treizeci şi patruzeci de ani e una sigură şi completă, care reflectă un întreg sistem de valori şi de concepţii. Deloc întâmplător, la ea ne raportăm atunci când traversăm ultimele vârste, când ne apropiem, în acelaşi vârtej de umbre şi lumini, de moarte.

„Aşa sfârşeşte lumea / Nu printr-un pocnet, ci printr-un scâncet.” (T. S. Eliot, “The Hollow Men”)