Nu ”bacovianizez”, nu văd în gri, în ceaţă, în moină ori, şi mai abitir, dar ca la maestrul Lacustrei sepulcral. Sunt un creştin nădăjduitor, Abhor văicăreţii, tonalităţile lamentului. ”Aici şezum şi plânsem” nu este stihul biblic (în variantă Dositei) pe care l-aş pune pe peretele din spatele birouaşului meu. Apropont, ştiţi ce avea scris pe peretele din faţa mesei sale de lucru Titu Maiorescu ? Era un citat din cronicari : ”Biruit-au gândul”. Asta, la 1880 toamna, (fiindcă tot vorbeam de Bacovia). Aşa că, fie toamnă, veştedă, fie primăvară cu rouă/e am indignare nouă! Nu cred că autumnalul trebuie să molcomească umoralul! Nici că, noiembrie ceva să vie / o să facă morala mai puţin vie. Dacă ai moral/ai şi umoral. Nu îmi cer scuze pentru joculeţe, fiindcă vă ştiu răbdurii şi înţelegători; şi mai ştiu că ... ştiţi că în spatele ludicului există întotdeauna un cristal de seriozitate îngândurată. Etica intotdeauna îşi aliază o atitudine. De aceea, spuneam că moralul cheamă ... umoralul, atitudinalul, de fapt. Acum, nu că sunt eu îndrituitul să vorbească de la amvon sau catedră; nu sunt paragon de moralitate şi paravan pentru intemperia de vulgaritate agresivă, de incultură multumită de ea însăşi, de obrăznicie sfidătoare care au devenit, vorba unui scriitor, ”o maree de merdă”. Nu stau cocoţat nici în turnul de fildeş. E atâta ”încolăceală” , amestecătură, confuzie şi neorânduială încât nici locurile de retragere nu mai sunt redute inexpugnabile, necontaminate. Simt nevoia însă a unui nerv etic şi a unei indignări civice. De aceea am trecut în titlu, cu puţin joc literar, acest substantiv tare subminat astăzi. Sau, neînţeles. Sau, coborât. Te indignezi, adică, că intârzie poştasul (sau bate la altă oră, ori altă uşă!), dar nu te interesează de viitorul unei întregi zone geografice din miezul ţării. Eclatezi în urlete războinice anti-canine, verşi şiroaie  de lacrimi pentru părinţii rămaşi fără copil - mai mult decât pentru tragedia copilului mâncat – dar ai aplaudat şi ai aruncat flori minerilor care omorau în 90 (au mai venit şi în alte dăţi studenti şi intelectuali, violau nu numai sedii ci şi junele care ieşeau de la Arhitectură sau Filologie şi aveau norocul unic în viaţă să întâlnească divina hoardă ... Aceeaşi oameni au aplaudat barbaria şi au votat comanditarii ei.  Atunci  erau indignaţi că le este tulburată ”liniştea” de către ”intelectuali” care, vezi Doamne, după ce că nu muncesc la I.M.G.B., sunt şi strâmbăcioşi din nas şi nu vor să petreacă, colo, abitir, neaoş, cu noi, poporenii, noi care muncim, nu gândim. Acum sunt ... indignaţi din nou, purtaţi în acest nobil afect de cea mai instructivă şi mai dezinteresată dintre televiziuni, parte ea însăşi dintr-un trust condus de unul dintre cei mai delicaţi, mai florali dintre foştii securişti trădători ai lui Ceauşescu.

În fine ... Donc, să ne indignăm! E o expresie, celebră la Paris, a unui scriitor care, fost de stânga, de stânga aceea grea, stalinistă s-a operat de cataracta dogmatică şi despre care vă voi intretine vreodată pret de câte minute intră in 4-5 randuri. De ex. : se acordă un premiu pentru o celebritate a televiziunilor. O treabă compartimentată pe specialităţi, ”cloazonată” cum ar spune franţujii mai sus pomeniţi. Au fost nominalizaţi (un cuvânt bombastic, un poncif infumurat) multe ilustraţii ale vieţii culturale valahe. Erau pe acolo Dan Grigore, Solomon Marcus, mai erau scriitori, artişti, jurnalişti. La cine credeţi că s-a oprit rafinatul juriu ... gourmet? La suava, la dulcica ex.-scandalagioaică TV. Vrânceanu-Firea. Fireaş al naibii dacă ştiu patronimul animat acum al ultimului bărbat adjudecat deocamdată. Parcă, Pandele. În fine, dânsa, dumneaei, tălica, lelea (in sensul propriu, originar, de ”damă bine”) a fost investită dragilor, cu nec plus ultra-ul unui premiu de excelenţă la ex să vină un ex. Fost-ai (ex!) lele cât ai fost, da uite că eşti (exti) în continuare o excelenţă! Se lasă apoi deoparte un Solomon Marcus, cam bătrâior pesemne şi se alege Einstein-ul cu fustă pe o anatomie otova, un fel de manechin de croitorie periferică, cu ochelari, o Garbo vetustă cu mister muced, care este Ecaterina Andronescu. Există rezon in comparatia dintre cei doi? Decis-a juriul ... solomonic că Solomon Marcus, octogenar, mai are timp să aştepte. Iubiţilor, dar de ce nu l-au pus pe Hagi în locul lui Solomon Marcus? La calitatea briliantă a juriului, n-ar fi fost neplauzibil.

Altă autumnală indignare împrimăvărătoare pentru moral. Junele năbădăios din fruntea Guvernului declară cu o francheţe deconcertantă că tot ceea ce a făcut sau şi-a propus să facă e să meargă în răspărul deciziilor luate de prezident. Dacă musiu B. zice că este albă, imediat premierul articulează ţanţoş negru! Expressis verbis! ”Am luat decizia aceasta in privinta proiectului Roşia Montana fiindcă dl. Băsescu a spus lucrul celălalt”. Reprodus tale-quale. Încă o dată, nu pentru că nu aţi înţeles, ci pentru a percepe grandoarea ... micimii sau tragicul ... ludicului : orice zici tu, orice faci, eu voi zice şi voi face altceva. Recomandabil, exact opusul. Păi, atunci ar fi fost foarte uşor să meargă lucrurile bine în ţară. Se găsea soluţia cuadraturii cercului. Băsescu ar fi trebuit să găsească nişte consilieri foc de isteţi care să-i sugereze ierarhia problemelor cardinale şi cărora, găsindu-le o posibilă rezolvare, să-l determine pe prezident să joace teatrul însuşirii soluţiei opuse. Ponta care se împotrivea automat, fără discernere, matur, copt cum e el prin excelenţă, ar fi zis imediat ”viţăvercea”. Dar viţăvercea la viţăvercea, negarea negaţiei dau  afirmaţia iniţială a soluţiei optime. Ştiind că dacă B. spune că  1 şi cu 1 fac 2, Ponta va zice  că fac 4, atunci jocul rezolvator pentru ţară ar fi fost aşa : B. zice că 1+1  nu fac în nici un caz 2 ci 4, şi toţi am fi trăiţi liniştiţi, prosper în  cea mai bună dintre lumi posibile. O fi fiind el B. cum este, dar nici cu căţelandrii ăştia doi nu îţi tresaltă inima în pieptu-ţi de aramă.

Şi ultima  indignare de septembrie aducătoare de aprilie in suflet : câteva ore ieri am văzut figura decavată de cancer interior a răutăţii, a  unui rebut uman numit  Ion Ficior, alt torţionar care (şi el) a făcut prăpăd în anii '50-'60. Are pe suflet suferinţe mii şi peste o sută de morţi. Cu un clişeu pe care nu-l înlătur, pot spune ” o bestie umană”. Patrupedul ăsta pe două picioare costelive e tot un rânjet şi un venin. Dacă Vişinescu, altă suavitate, se repezea  să lovească pe jurnalişti cu dreapta validă şi cu (Doamne, iartă-mă!) cu Christoşii ... bacilul acesta arunca dispreţuitor cuvintele articulate in scârbă :”Am încredere în Justiţie”. Vişinescu se burzuluia rânzos cu pumnul, dementul acesta ridicat şi susţinut de comunişti lovea cu palma unei încrederi în ai lui, cei din justiţia de altădată sau din vârfurile de atunci care l-au promovat şi care sunt încă puternice prin miceliul încrengăturilor de tot felul. Nu pumnul şi palma, vorba autorului cultului personalităţii, Dumitru Popescu, cel vârât la inchisoare de către colegul lui şi subalternul lui, unul I. I. , altul I. I. ci ”pumnul şi rânjetul”. Te întrebi, pentru ce praful ăsta în ochi din ultima vreme? De ce ne sunt arătate două bestii  octogenare, când autorii morali şi autorii fizici ai atâtor crime, nedreptăţi, deportări, arestări, bătăi şi suferinte sunt nu cu miile, ci un sistem intreg? Vă amintiţi panarama, circul din momentul condamnării în Parlament a comunismului? Inubliabile (vorba lui Călinescu) vor rămâne secvenţele în care Vadim plimba împreună cu un ortac un cearceaf pe care erau înscrise toate trăznăile.  A intervenit cineva? Nu erau 600, dar 400 (adică mai mulţi decât are Congresul american) tot erau. Bref : doi ticăloşi sunt zvârliţi în gura lumii, spre indignare ... pentru a deduce massa lemnoasă că uite cât suntem noi de democraţi, şi , poate, de liberali. Câtă deschidere avem faţă de repararea daunelor morale. Şi sunt aleşi doi ticăloşi, cu un picior în groapă, se mai şi sugerează că au trăit bine-mersi atâţia ani. Dar, ei, animalele astea două, alături de miile de care pomeneam de torţionari, de bătăuşi, de anchetatori, de şefi, adjuncţi, şefuleţi de închisori şi de secţii, au primit din '90 grade mari şi pensii înfiorător de lungi ca zerouri. Cine le-a dat? Nu cumva cei care au fost colegi atunci în anii '50-'60, dintre care pe unul vi l-am numit fără să-l numesc mai sus? Nu sunt aceştia în Guvern şi în Parlament, sunt copiii lor! Sigur sunt copiii lor sau urmaşii lor de luminate timone ideologice. Dovada ? E prea mult haloimăs vesel şi prea încropit simulacru cu şmechere clins d'oeil-uri ale lucrurilor salubre, necesare unei democraţii reale, adânci şi imune la viruşi.