Au trecut 34 de ani de atunci. Era 17 septembrie 1979 şi mergeam pentru prima dată la şcoală. Trecusem, la grădiniţă, pe la toate grupele de atunci: mică, mijlocie şi mare. Mă mândream cu asta, pentru că mă consideram pregătit pentru impactul cu şcoala. Nu am fost, pentru că ţin minte şi acum faptul că stomacul meu luase ascensorul şi urcase până în gât. Mă agăţasem zdravăn de mâna mamei care, fiind profesoară, era mai obişnuită decât mine cu şcoala. Aşa îmi ziceam eu, să mă îmbărbătez. Dar mama era acolo în postură de mamă, nu de profesor, o mamă care-şi ducea cel mai mare dintre copii la şcoală. Aşa că prin mâna ei se transmitea un soi de emoţie care nu îmi dădea forţă, ci îmi făcea genunchii să plece în direcţii diferite. Eram la Şcoala cu clasele I-VIII din cartierul ploieştean Malu Roşu. Era şcoală-pilot, chiar dacă eu habar nu aveam, atunci, ce însemna asta. După ce am coborât strada în pantă, pe lângă piaţă, am intrat pe poarta şcolii, după ce am trecut prin faţa ţigăncilor care vindeau gume de mestecat cu surprize Baltazar şi faimoasele ciubucuri. Era o învălmăşeală de nedescris, iar eu, de la înălţimea mea de atunci, vedeam doar curelele care aninau pantalonii taţilor, fustele mamelor şi feţele curioase ale celorlalţi copii de vârsta mea. Am ajuns în faţă, ştiu că am stat ceva timp în picioare ascultând un discurs al directorului, apoi am intrat în şcoală şi am mers în clasă. Părinţii au plecat, odată cu ei şi mama. Am rămas noi, prichindeii, într-o sală de clasă curată, dar în care mirosea a clor. În faţa noastră era doamna Julieta Grosu. Învăţătoarea mea, pe care nu o să o uit niciodată. Restul nu mai contează! Şi mi-ar plăcea ca mulţi dintre voi să îşi poată aminti, după ani, măcar numele învăţătoarei, dacă nu mai mult. Eu am imaginea unei doamne întipărită pe retina ochilor minţii poate şi pentru faptul că dacălii de atunci erau dacăli, iar şcoala era altceva faţă de ceea ce este acum.

De atunci, când începe şcoala, îmi amintesc de puştiul din mine, al cărui stomac luase ascensorul şi urcase până în gât şi de genunchii mei neascultărori, care plecau în direcţii diferite. Şi, mai presus de orice, îmi amintesc de Julieta Grosu, doamna care mi-a fost învăţător. Şi mă bucur că am trăit asta!