Literatura rusă a secolului al nouăsprezecelea s-a structurat în jurul a doi corifei: Tolstoi şi Dostoievski, şi spun asta chiar dacă, în epocă, apăreau şi cărţile unor scriitori de talia lui Turgheniev şi Cehov. Ei ilustrează două tipuri aparent opuse de roman, cel realist şi cel psihologic. Mai mult decât atât, dacă recurgem la conceptele dihotomice ale lui Nietzsche din „Naşterea tragediei”, Tolstoi este cu siguranţă un apolinic, iar Dostoievski un dionisiac, deşi, ca orice mari creatori, fiecare dintre ei are elemente din categoria opusă.

Fiecare din cei doi mari scriitori a făcut şcoală şi a exercitat o influenţă covârşitoare atât asupra literaturii naţionale, cât şi a celei universale. Spre 1900, când franceza reprezenta încă limba culturală a lumii, traducerile din Tolstoi şi Dostoievski au revoluţionat o literatură care nu se putea plânge nici de capodopere, nici de personalităţi, iar fenomenul s-a manifestat, la sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, şi în cultura română.

Dacă, la început, înrâurirea celor doi mari scriitori ruşi asupra Occidentului a fost sensibil egală, cu timpul steaua lui Tolstoi a început să pălească, iar aceea a lui Dostoievski să urce, lucru deplâns de Gorki încă din 1905, fie şi din postura de partizan al lui Tolstoi. Şi explicaţia ţine, cred, de fascinaţia mult mai profundă pe care o exercită iraţionalul, abisalul, demonicul, misterul asupra omului modern, fascinaţie prezentă şi în momentul de faţă.

Dar să nu fim nedrepţi cu Tolstoi. Psihologicul joacă în opera lui un rol aparte, de la „Moartea lui Ivan Ilici” la „Anna Karenina”. Şi, în cazul acestei ultime capodopere romaneşti, încă de la prima frază: „Toate familiile fericite sunt la fel; fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”.

„Anna Karenina” devine, aproape fără voia autorului, un roman psihologic tocmai pentru că personajul lui principal este o mare femeie. Să mă explic: în ceea ce priveşte sufletul omenesc, iraţionalitatea lui, motivaţiile subtile, intuiţia, ezitările, revenirile, forţa asumării unor cauze imposibile, feminitatea precumpăneşte întotdeauna asupra masculinităţii. Deloc întâmplător, marii romancieri (bărbaţi, din păcate!) şi-au putut crea capodoperele şi pentru că au posedat o puternică latură feminină (vezi Proust, Kafka, Joyce şi, la noi, Anton Holban şi Camil Petrescu). Ceea ce le-a permis să exploreze eternul „mister feminin”. Fiindcă tocmai această aură tainică, aproape iniţiatică, desparte femeile de bărbaţi.

În mica ei familie, în societatea ipocrită în care trăieşte, în cuplul pe care-l face, împotriva tuturor, cu Contele Vronski, Karenina nu are egal. Zidită în idealul ei sublim, renunţând la toate pentru el, Anna e abandonată de toţi, inclusiv de bărbatul pentru care se jertfeşte până la capăt. Pentru că, de obicei, ţelul e întotdeauna minat de dezamăgiri şi de trădări. Iar sinuciderea rămâne, uneori, singura soluţie demnă.

Mult mai puternică decât bărbaţii din jur, eroina fără pereche a lui Tolstoi îşi face din sacrificiu un ideal în sine.