Gruşenka, frumuseţea demonică din Karamazovii lui Dostoievski, este, în ciuda aparenţelor de „farmazoană”, o femeie profund virtuoasă. Deşi îşi asumă o postură deocheată, deşi provoacă bărbaţii din jur cu dezinvoltură, ea rămâne tot timpul credincioasă acelui legendar ofiţer polonez care a sedus-o şi a abandonat-o brutal, la şaptesprezece ani, ca să se însoare cu alta.

Nimic nu o clinteşte din aşteptarea înfrigurată în care s-a zidit de atunci, nici dragostea fără limite a lui Mitea, nici banii bătrânului Karamazov. Fiul robit de farmec şi tatăl desfrânat şi-o dispută cu înverşunare, în vreme ce ea, nemiloasă zeiţă a răzbunării, îi asmute unul împotriva celuilalt.

În ciuda tinereţii strivite, în ciuda răutăţii din care îşi face un ţel, Gruşenka rămâne, după lucida definiţie a lui Karamazov-tatăl, „o cetate pe care nimeni nu poate s-o ia cu asalt”. Totul aparţine bărbatului „care m-a scos din minţi cândva”, chiar dacă e conştientă că, „de fapt, mi-s dragi lacrimile pe care le-am vărsat în aceşti cinci ani, mi-e dragă umilirea ce m-a făcut să sufăr atâta, ele mi-s dragi, nu el”.

Mai mult, când capătă vestea îndelung aşteptată (şi nu pentru că polonezul ar fi avut remuşcări, ci pentru că a rămas văduv şi ţinteşte fără scrupule la averea fostei iubite), Gruşenka recunoaşte cu sinceritate, înainte de a porni în întâmpinarea nedemnului seducător, că „…într-o clipă am şi văzut ce-o să se întâmple: o să vină şi o să mă cheme iarăşi la el, e destul numai să fluiere o dată, ca să mă târăsc la picioarele lui ca o căţeluşă bătută, ca şi când tot eu aş fi vinovată!”

Ce poate face o femeie tare ca Gruşenka să nesocotească realitatea, să se umilească şi să jure pe un viitor incert? Iubind profund, iraţional, aşa cum numai femeile o pot face, ea construieşte pe fiinţa şubredă care i-a distrus viaţa crenelurile unor sentimente absolute. Tânjind după fericirea care i s-a luat, eroina lui Dostoievski se vrea obsesiv reîntoarsă în acel Paradis Pierdut.

Numai că Paradisul e pierdut pentru totdeauna, iar realitatea ignorată se răzbună. În locul prinţului visat, la hanul din Mokroe, unde are loc întâlnirea, o aşteaptă un trişor bondoc, dispus să… o ierte.

Dacă există o salvare, ea vine numai prin suferinţă. Dragostea împărtăşită a Gruşenkăi merită acuzaţia de paricid, purgatoriul unui proces, ameninţarea Siberiei?

Dragostea femeii iubite merită orice!