Am să precizez de la început că titlul mi-a fost inspirat de comedia minunată a lui Teodor Mazilu „Mobilă şi durere” şi nu de vreo ambiţie pătimaşă de a-mi demonstra cunoştinţele într-un domeniu în care, oricum, toţi se pricep. Aşa încât, colegul nostru în ale editorialelor şi specialist în sport, Edi Moldovan, nu are de ce să se teamă, nu jinduiesc după pâinea de la gura sa. Cel mult aş spune că, din nefericire, fotbalul nostru este o ilustrare perfectă a obiceiurilor ticăloase şi condamnabile din societatea românească. Deşi au ruinat sportul atât de iubit de români, încă nu am văzut intrată în faliment vreuna dintre „hahalerele” care bocind continuu, încearcă să ne convingă cât de mulţi bani a băgat în fotbal. Decizii ilegale, meciuri trucate până în ligile inferioare, arbitri condamnaţi, echipe în insolvenţă, datorii enorme ale cluburilor şi bugete întreţinute prin neplata obligaţiilor curente, cam acesta este peisajul în care se zbate fotbalul autohton. 

Ca să fiu sincer, nu înţeleg de ce şi la noi i se spune fotbalului sportul „rege”, atâta vreme cât nu am văzut nimic nobil la cei care îl diriguiesc pe meleagurile mioritice. Poate pentru faptul că în neputinţa generală a sportului românesc, fotbalul are o evolutie aparte, el prăbuşindu-se cu mult zgomot, trăgând după el o întreagă galerie hidoasă de patroni, conducători, antrenori, jucători sau arbitri care plătesc, sau urmează să plătească pentru imoralitatea, dezmăţul si depravarea instaurate. Căţăraţi pe umerii „generaţiei de aur” a lui Hagi, Dan Petrescu şi ceilalţi, tot felul de neisprăviţi au ajuns în fruntea fotbalului românesc înlocuind pasiunea, profesionismul şi performanţa cu propriile interese, lăcomia, setea de câştig şi prostia. Ca să nu se dezmintă, coteria care guvernează fotbalul, rămâne în zodia excrocheriilor cu banii din drepturile TV şi a scandalului finanţării de către firma de cablu RCS-RDS a afacerilor lui Mitică Dragomir.

Dar să revenim la piesa regretatului dramaturg Teodor Mazilu. O comedie despre parvenitismul social al omului necioplit care vrea prestigiu odată cu îmbogaţirea subită, dintr-un reflex general uman prezent şi atunci, în comunism şi azi, în capitalism. Gore, un mic şefuleţ de cooperativă, ajuns într-un soi de elită comunistă, pleacă să-şi găsească o nevastă mai cu ştaif, corespunzătoare noii sale poziţii sociale. Problema e că omul nostru este bântuit de un gând greu de suportat : dacă în lipsă, cooperativa merge mai bine şi astfel se constată inutilitatea lui ?

Involuntar ajungem la scabroasa tragicomedie „Becali la puşcărie”, care devine tot mai neinteresantă, iar eroul este pe cale a fi uitat. Asta în pofida unor televiziuni care încă inventează ştiri despre iminenta eliberare a lui Gigi sau prezintă imagini penibile despre „serviciile” de care se bucură fostul latifundiar, acum încarcerat. În acest timp „afară”, tot felul de ciudaţi îşi trag spuza pe propria turtă, încercând să stoarcă câte ceva din naivitatea şi mai ales din averea lui Becali. Actriţă TV, octogenara Paula Iacob (care a bătut-o de mult pe Monica Tatoiu la numărul de apariţii în toate studiourile) sau fostul general Pavel Abraham au plâns repetat pe umerii deţinutului de lux. Impresionat, Gigi i-a luat rapid în echipa de avocaţi menită să-i aducă măcar câteva zile de libertate. Rezultatul nul, marii specialişti nu au obţinut nimic mai mult decât cei care îl apăraseră până atunci. Poate doar un onorariu mai consistent …

Halucinant mi s-a părut unul din motivele aduse în instanţă pentru eliberarea lui Gigi:  Steaua are nevoie de patronul ei, altfel evoluţia ei va avea de suferit. Oricât aş părea de cinic, nu pot să nu sesizez că de când e în puşcărie, formaţia campioană joacă fără cusur, a câştigat cam toate meciurile în campionat şi a promovat în grupele Champions League. Poate şi pentru că Becali nu mai poate să-şi utilizeze apucăturile de stăpân, să facă el echipa, să dicteze schimbările de jucători, etc. Şi cum are acum suficient timp, poate va reuşi să citească ceea ce scria marele antrenor englez Bill Shankly : „ La un club de fotbal există o trinitate formată din jucători, antrenor şi suporteri. Patronii nu au nici o treabă aici. Singurul lor rol este să semneze cecuri.”

Ţiriac spunea că sportul românesc trăieşte din excepţii; la fel şi fotbalul. Pandurii, Steaua dar şi Petrolul sau Astra au avut evoluţii remarcabile anul acesta în cupele europene, primele doua calificându-se în grupe şi având (după părerea mea de nespecialist) şansa de a ajunge să evolueze şi în primăvara europeană. Pericolul eminent este ca şacalii din fruntea fotbalului să se agite din nou şi să-şi atribuie nişte rezultate pentru care nu au nici un merit. Să sperăm că nu le vor fi de nici un folos în multele dispute pe care le au de dus pe terenul justiţiei…