Totul se vinde şi totul se cumpără. O axiomă. Problema este însă ce se vinde şi ce se cumpără. În întreaga noastră viaţa politică şi socială chestiunea este fundamental viciata, mai ales în condiţiile în care orice guvernant care se respectă se trezeşte odată cu cocoşul, strigând că lupta împotriva corupţiei. Iar lupta împotriva corupţiei este că aceea împotriva kilogramelor. O duci toată ziua, iar seara o pierzi.

Plecând de la actul votării în sine, act viciat de oferirea de găleţi cu peste sau uleiuri relativ comestibile şi pungi de făină expirată, pentru a determina convingerea electorală a alegătorului şi terminând cu fiecare zi în care se organizează vânzări de toate felurile, România a ajuns un imens iarmaroc în care fiecare are ceva de vândut, ştiind că întotdeauna va exista un cumpărător care să ofere un preţ bun. Sau măcar un preţ.

Licitaţiile organizate pe sub birouri pentru lucrările şi serviciile publice ţin de cultură naţională. Constructori, instalatori, arhitecţi, topografi, avocaţi, consultanţi de toate neamurile, luptători împotriva muştelor, păduchilor şi câinilor vagabonzi, oameni politici mai mari sau mai mici, profesori, funcţionari, transportatori şi alţii, care or mai fi, vor să cumpere sau să vândă, iar totul este legat de banul public.

În tagma mea profesională aud de sume de milioane de euro plătite aberant câte unuia dintre avocaţii iubiţi de cine trebuie, pentru a realiza la suprapreţ nu ştiu ce proceduri în numele statului român, stat obosit şi vlăguit când este vorba de sănătate sau cultură. Eu ştiu cât de aberantă este aceasta preţuire. Ori că plătim, că naţie, bani cu nemiluita că cineva să ne tot deseneze la planşeta autostrăzi, constatând apoi, cu buzunarele goale, că marile proiecte tot câmpuri prăfuite au rămas. Până şi bacalaureatul se vinde. Şi asta de mult timp, de multe ori cu ştiinţa şi complicitatea autorităţilor, generând adevărate catastrofe profesionale cu diploma de absolvire.

Se mai scoate câteodată la iveală un cuib de infractori periculoşi care sunt arătaţi la televizor spre bucuria cetăţenilor televizomani, să vadă poporul că organul veghează, la timp şi în condiţii optime. Tot acest penibil desfăşurat live, cu o directoare de liceu având banii înghesuiţi în sutienul transpirat din cauza actului infracţional în care s-a implicat emoţional şi care a asudat-o, dar şi cu (şi aici este culmea penibilului) părinţi care cer banii înapoi deoarece, deşi au plătit câteva sute de euro mită, au constatat că beizadeaua nu a trecut bac-ul, aşa cum se înţeleseseră cu conducerea. În orice ţară normală, alături de directoarea asudată trebuia să se afle în puşcărie şi părintele mituitor. Însă aceştia, în România, figurează pe post de victime cinstite, dând interviuri la posturile de televiziune deoarece au fost înşelaţi de profesorul cel rău, care, deşi a luat lovelele, nu s-a ţinut de cuvânt. Să le dea banii înapoi, mama lui de hoţ!

Până la urmă, tot ce s-a întâmplat va figura pe post de fapt de viaţă, cam nasol pentru o naţiune care se vrea civilizată, însă doar atât. Camerele de luat vederi, implementate cu prea mulţi bani în sălile în care se dau examene, nu vor putea supraveghea şi ce se întâmplă în afara lor, în viaţa reală, în care banii se îndeasă cu sârguinţă în sutiene sau chiloţi. Şi, până la urmă, poate directoarea este nevinovată, poate este victima unei înscenări judiciare. Poate banii nu erau pentru mită la bacalaureat ci a dorit femeia să îşi mărească sânii cu ghemotocul de bani îndesat acolo, să apară ca damă bine în societate. Este şi acesta un punct de vedere pe care ar putea să îl susţină un avocat, nu e aşa?