Simţeam de mult nevoia să ating acest subiect. Chiar de când Scaraoschi, excepţional întruchipat de Al Pacino în „Avocatul Diavolului”, încheia triumfal ecranizarea declarând prin personajul John Milton, cu un zâmbet în colţul gurii : ”Şi totuşi, vanitatea rămâne păcatul meu preferat!”. Un zâmbet drăcesc, o bucurie generată de faptul că noi toţi i-am dat prilej după prilej să ne lucreze cu materialul clientului.

„ Vanitatea altora ne ofensează gustul doar atunci când ne ofensează vanitatea” spunea Friedrich Nietszche. Este permisă vanitatea ta atât timp cât nu o lezează pe a mea. Şi totul pleacă de la nevoia de a considera părerile altora despre tine ca fiind  mai importante decât părerea ta. Mesajul unui om cu sufletul însetat de vanitate are mereu cuvântul „priveşte-mă !”. Atenţia este tot ce contează, o forţă motrice ce doreşte putere, acesta este refrenul subconştientului. Invidia celorlalţi este hrana vanităţii noastre. Nu se poate pune un „verdict” dacă este blamabil sau nu, însă va rămâne mereu una din tentaţiile acestei lumi.

Nicolae Steinhard dădea glas aceleiaşi idei cu cuvinte cutremurătoare. Evreul trecut la creştinism în închisoarea de la Jilava, în care şi-a găsit durerea trupească şi mântuirea sufletului întru Hristos, scria mărturisind : "Acum ştiu, am aflat şi eu.. " .

„ Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte, se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sârg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul, care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctul i-o ia înainte! Ceea ce reuşim, ne poate spurca mai ceva decât păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră încât ne umple sufletul de venin.

Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene, ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice tinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţa, simpatie, orice purtare cu oamenii care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart ... reprezintă un păcat şi o spurcăciune ; nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderarea, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie vin de la diavol şi strica totul. Acum ştiu, am aflat şi eu... ".