De prea multe  ori am primit raspunsul : Da, aveti dreptate, insa eu cred ca nu se poate face nimic ! Fie ca a fost vorba de invitatii lansate la o viata politica activa si de calitate, in slujba unei comunitati care are nevoie de asa ceva, fie ca a fost vorba de incercarea de a grupa o intelectualitate blazata si de a o antrena pentru pararea  agresiunii din partea nesimtirii si a manelismului, intr-o balanta care nu mai pare posibil sa se echilibreze.

Din pacate, sufocati de noncultura, intoxicati de necivilizatie, ai mei semeni care au cuvintele la ei si in somn, se incapataneaza sa taca. Facand loc, in acest fel, celor care vorbesc fara a spune ceva, lasandu-i sa ne arate cum ar trebui sa fie o realitate a lor, intotdeauna paralela cu realitatea noastra si cu normalitatea natiunii, ca stare de spirit.

Sunt, de felul meu, un tip incapatanat. Nu tin minte victoriile, insa nu pot uita infrangerile. Nu imi plac acestea din urma, iar daca exista, ma obliga sa reactionez cu cea mai tare arma pe care o am : cuvantul.

Aceasta ultima frontiera dintre ce este si ce ar trebui si ar putea fi. Iar azi, tot mai mult, inteleg ca prostia si ignoranta nu pot fi infrante cu altceva decat cu aceasta arma care este mortala daca se afla in mainile celor care stiu sa o foloseasca. Indiferent ca discutam de politica, de presa sau, de ce nu, de fotbal.

Aristotel spunea ca excelenta morala este un rezultat al felului in care traim. Devenim corecti, facand fapte corecte, devenim temperati comportandu-ne temperat si devenim curajosi facand acte curajoase. Ceea ce cautam noi este normalitatea.

Si. completandu-l pe Aristotel, spun ca vom deveni normali facand lucruri normale. Insa nu ne regasim ca natiune deoarece cativa baieti, destepti in felul lor, incearca sa ne convinga ca normalitatea, ca notiune, este dictata de ei si ca detin adevarul absolut. Iar daca noua, ca popor, ni se pare uneori ca s-a umplut paharul, intotdeauna se gaseste cineva suficient de „profesionist” sa ne dovedeasca faptul ca se poate mai rau. Si, in mod tragic, sa ne faca sa regretam trecutul pe care nu l-am apreciat suficient atunci cand era prezent.

Este de datoria noastra sa comunicam. Este de datoria noastra sa ne implicam pentru a asana moral societatea romaneasca si pentru a da sansa urmasilor de a trai in normalitate. Spunea Octavian Goga acum o suta de ani : „Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei… Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti… Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală.". Si iata ca a trecut un veac si tot ne afundam in imoralitate.

Cuvantul ramane ultima noastra sansa. Sa-i facem sa inteleaga pe nevolnicii care tin cu tot dinadinsul sa ne afunde in tacere ca noi avem o arma pe care ei nu o detin : cuvantul.  Sa ne duelam in discursuri, aici, in acest Hyde Park al nostru, unde fiecare om care are ceva de spus, sa o faca. Si asa vom intelege intotdeauna ca el, cuvantul, este frontiera finala, linia de demarcatie dintre a fi sau a nu fi.