Nu a fost mereu aşa. Au fost vremuri  când prezentul îmi era de ajuns şi, uneori fără multă  chibzuinţă, îl devoram.  Voluptuos, cu  metodă.  Am aflat ceva mai târziu că, deşi toate ne sunt îngăduite, nu  toate  ne sunt  de  folos. Am înţeles, în sfârşit, că  aparţin  în egală măsură  viitorului meu  şi am hotărât  să-l aştept  cu o încredere temperată şi lucidă.

       Am făcut din cele mai multe dintre zile  prilej de a celebra  simplitatea,  căutând  cu înfrigurare  în sufletul meu acel ceva  mai adânc decât  mine însumi, care să-mi dea  un răspuns,  cel puţin liniştitor,  la întrebările  privind  sensul , sensurile şi rostul meu. 

       Mă descopăr astăzi prizonier al aceleiaşi lungi aşteptări.

       E ca şi cum aş fi trăit pe jumătate în realitate, cealaltă parte din mine vibrând întru viitor , un viitor  tot  mai îndepărtat. Hotărât lucru, sunt  un biet prizonier al lumii mele. Eu, acelaşi care, nu cu mult  timp în urmă, se  socotea  doar un pesimist   jovial , mă descopăr  tot mai străin  şi tot  mai  încrâncenat   în lupta  cu  o lume care îmi este  furată  sistematic, metodic, după un plan ce pare  infailibil .  Sunt  condamnat să trăiesc într-o lume marcată de o cumplită  criză a valorilor şi a competernţelor , aureolată de  notorietatea  de mucava a  televiziunilor,  trăind, mai degrabă,  de pe o zi pe alta, înlăţuit de cotidian , de cenuşiu, de anodin.

       Despre singura soluţie adevărată  am scris în primul meu articol . Despre   speranţă scriu acum. Şi, pentru că în vacanţă avem mai mult timp pentru noi înşine, vă propun  spre reflecţie un poem minunat al lui  Rudyard  Kipling :

     Riscul

Râzând,

Rişti să pari nebun.

Plângând,

Răşti să pari sentimental.

Întinzând o mână cuiva,

Rişti să te implici.

Arătându-ţi  sentimentele,

Rişti să te arăţi pe tine însuţi.

Vorbind în faţa mulţimii despre ideile şi

Visurile tale,

Rişti să pierzi.

Iubind,

Rişti să nu fii iubit la rândul tău.

Trăind,

Rişti să mori.

Sperând,

Rişti să disperi,

Încercând măcar,

Rişti să dai greş.

Dar dacă nu rişti nimic,

Nu faci nimic,

Nu ai nimic,

Nu eşti nimic.

      Un  mare  scriitor american, Henry  Miller, spunea că există doar trei lucruri pe care  poţi să le faci pentru o femeie: să o iubeşti, să suferi pentru ea sau să o transformi în literatură.

Ce  ne împiedică să facem din România  marea noastră iubire  în care să  ne regăsim  îndrăgostiţi şi senini cu toţii?