Ne plac anumite cărţi, anumite filme, anumite clipuri muzicale pentru că ne identificăm cu personajele, pentru că ne asumăm povestea lor, pentru că ne apropriem acele trăiri-stări. În cazul romanelor – cele mai complexe, cred, forme de ficţiune imaginabile, nu pentru că sunt eu scriitor, ci datorită sofisticatei arhitecturi pe care o permite, din totdeauna, această specie literară –, dăruirea noastră merge cel mai departe. Ceea ce mediocritatea, laşitatea sau neputinţa propriei existenţe n-au făcut niciodată posibil ne stă la îndemână, într-un obiect artistic subtil de câteva sute de pagini, creat de pana unui maestru, a unui vrăjitor modern.

Trăim în adulter, dar figura tragică a Annei Karenina ne oferă modelul absolut, justificarea morală, calea de ieşire. Suntem îndrăgostiţi de o femeie demonică (şi care femeie nu este, nu poate deveni astfel?), dar Nastasia Filipovna, tulburător călău şi nefericită victimă pentru curatul şi radicalul Idiot al lui Dostoievski, ne limpezeşte legile iraţionalului şi psihologia abisală a eternului suflet feminin. În sfârşit, aşteptăm încrâncenaţi, într-o iubire imposibilă, o salvare ca o minune, dar ea vine, când speranţa aproape că s-a năruit, ca într-una din cele două variante de final ale Iubitei locotenentului francez, romanul de neegalat a lui John Fowles.
Alegând între personaje, poveste şi trăiri, ne manifestăm propriile afinităţi, ne dezvăluim psihologia. Oamenii foarte complicaţi preferă uneori poveştile simple, aproape melodramatice, şi asta nu-i sărăceşte interior, ci le devoalează naturaleţea. În definitiv, până şi capodopera lui Shakespeare, Romeo şi Julieta, poate fi redusă, in extremis, la scheletul fragil al unei melodrame.

În faţa continuei agresiuni a civilizaţiei umane moderne, generând o perpetuă alienare, recurgem instinctiv la formele primitive, pure ale existenţei. Este, probabil, instinctul cel mai natural, singura salvare a fiinţei umane. Nici un războinic nu poate trăi necontenit la adăpostul armurii sale. El simte, câteodată, nevoia imperioasă de-a o lepăda, de a-şi face vulnerabilă fiinţa, chiar dacă, în acel nebănuit călcâi al lui Ahile, se poate înfige săgeata lui Hector. Dar e un risc asumat, nevoia de a lăsa destinul să se împlinească.
Dar marile romane sunt şi nişte capcane, nişte labirinturi de hârtie, nişte lumi virtuale prin care putem rătăci la nesfârşit. Prinşi în interioarele lor fabuloase, hrăniţi de iluzia inserării în peisaj, sfâşiaţi de tensiunile dintre personaje, ne transformăm noi înşine în protagonişti, devenim prizonierii unei cărţi. Şi, pentru firile mai slabe, acele ziduri nu mai cad niciodată, întreaga existenţă se desfăşoară în acea lume imaginară, dar de o cutremurătoare realitate pentru cel prins în desenul ei complex.
Aşa se face că, în iubire, romancierul are un dureros avantaj faţă de ceilalţi îndrăgostiţi: părăsit de Muză, o recheamă sub forma strălucitoare a Personajului, îi dă formă, o hrăneşte cu propriile iluzii, o face prizoniera propriilor dorinţe.