Doamna Noni este o doamnă mică. Atât de mică încât nimeni nu o vede. Trece pe lângă noi, nepercepută, de regulă într-o maşină luxoasă. Din umbra în care îi place să stea întotdeauna se implică şi ne dirijează vieţile, stabilind ierarhii pe care să nu le putem contesta. De cele mai multe ori tăcută, atunci când are chef să vorbească ne deranjează pe toţi. Sau, oricum, pe cei mai mulţi dintre noi. Uneori, discursul său este strident, ba chiar enervant. Te face să nu mai poţi vorbi, te enervează la culme şi îţi ridică tot sângele la cap. Dar nu o interesează.

Doamna cu pricina este capabilă să schimbe destine şi concepţii. Să transforme mentalităţi şi să şi le subjuge. Persuasiunea de care dă dovadă este extremă. Cei care sunt în preajma ei şi cei care-i solicită serviciile devin, peste noapte, alţi oameni. Este, pentru unii dintre noi, un adevărat drog, un element fără de care viaţa nu ar exista. Este alfa şi omega. De regulă, doamna Noni cochetează cu politicienii. Ba chiar nu ştiu cum face că le intră efectiv în viaţă. Oameni care până mai ieri erau mici, păreau normali şi se milogeau pe la uşa alegătorilor pentru un vot izbăvitor în procesul electoral, oferind în acest scop daruri cu o valoare maximă de treizeci de lei pentru a nu deveni infractori, devin în preajma ei adevărate stânci umane, şefi în toată regulă, cu personalitate bine creionată şi cu forţa necesară de a muta munţii. Pentru ei.

Nu ştiu cum face această Noni de intră pe sub pielea potentaţilor zilei şi le explică faptul că ei trebuie să fie cei dintâi. Iar cei care i-au trimis acolo unde sunt, pe culmile pe care acum se află, trebuie să stea la rând şi să se dea la o parte. Ei, potentaţii, sunt numărul unu. Ceilalţi nu contează, îi poate lua dracul în grup sau individual. Chiar nu contează ce rămâne dintr-o mulţime amorfă, lipsită de valoare, personalitate şi vlagă. Pentru că aşa văd potentaţii masele de alegători după ce au început să o iubească pe doamna Noni.

Aceeaşi doamnă Noni, din dragoste dar şi cu interes, se împotriveşte ca potentatul să mai arunce câte o privire către prostime. Asta pentru că dacă ar vedea cât de nasol  trăieşte aceasta i s-ar face rău. Şi, cum este o fire extrem de sensibilă, nu ar putea să treacă peste acest lucru, somnul i-ar fi neliniştit, iar dimineţile i-ar fi întunecate. Şi nu merită aşa ceva ţinând cont de valoarea sa. Ar fi păcat, iar Universul s-ar supăra demiurgic.

Acum câteva zile am auzit-o şi eu, oare a câta oară, pe doamna Noni. Ştie că o urăsc, ştie că o detest şi ştie că aş fi în stare să o distrug la câţi nervi îmi face. Mergea cu limuzina luxoasă a unui deputat şi privea de undeva de sus, trecând pe lângă mine cu o viteză care depăşea cu mult limita legală. Dar şi pe cea a bunului simţ. Mă agresa fără ca măcar să-i pese. Nici de mine, nici de familia care era într-o altă maşină şi care, speriindu-se, a virat brusc şi a intrat într-un şanţ de pe marginea drumului prost asfaltat. În cele din urmă am văzut un zâmbet hidos al vieţii şi o umbră care se scurgea,ca o nălucă, pe calea de rulare. Era doamna Noni, sirena maşinii unui potentat al zilei.