Aşa zicea Iorga.  Îmi place să mă joc, deloc iresponsabil, scriind „ mensurariul unui popor”. Nu-l corectez pe uriaş, nu sunt atât de pitic: sunt doar insignifiant. Dar marele savant, fiind şi un uluitor poliglot, cunoştea ca puţini, limba română, Doamna ţării, Marea Doamnă. Nu era fald, cută, ascunziş, lumină, deschidere, trimiteri, rămuriş şi vibraţie din graiul nost „ cu-ndemnuri pentru vite” pe care el să nu le cunoască. „Jocul” meu este, de fapt, dezvoltarea sugestiei cvasi- paronimice „măsurariu- mensurariu”. Cu limba unui neam măsori zarea şi crâmpeiul, lumina nopţii şi rostul zilei; cu ea aproximezi taine, numeşti tăriile şi tarele, bicisnicia şi triumful locuitorului acestei „case a fiinţei”, limba, ca s-o numim iarăşi. Ea, limba, „gândeşte” pentru noi înainte de a face noi asta ( cum şi cu  ce rezultate, analele şi prostologhicoanele depun jenante testimonii), macină, ca o moară epistemică noţiuni, categorii ale fiinţei, ale puterii de judecata, ale frumosului şi binelui. Sper că nu v-am plictisit! Numai că, „mintea” aceasta, mensururiul adică, este fundamental o facultate a discernerii, a limpezirii şi distingerilor. Cine gândeşte, măsoară. Iar limba unui neam dă seama de putirinţele lui, vorba cronicarului. Nu întâmplător marii gânditori, poeţi sau duhovnici ai neamului au fost oameni ai cuvântului. În afunduri, vorba basarabeanului autor de imne, e o comoară de tâlcuri, de străluciri şi de profunzimi pe care neamul le-a moştenit, le-a lustruit ca pe lentile de .... contact cu lumea fenomenelor şi le-a transmis ca legat cardinal . „Nu-ţi voi lăsa drept bunuri după moarte/decât un nume adunat pe-o carte”, parcă aşa spunea cineva care a schimbat sapa străbunilor în condeiul îndeletnicirii lui de aplicare asupra „câmpului alb”, presărat cu „oi negre”.

Dar şi un popor este judecat după felul în care îşî respectă limba. Nu numai că limba judecă, dar şi noi suntem catalogaţi după atitudinea faţă de acest... judecător. Dispreţuită sau ignorată, nu suferă atât limba unei tări, cultura acelui popor şi acelei limbi, cât neamul care schimbă hrisovul său principal de boierie pe niscaiva mărunţişuri de vanitate sau de câştig efemer. Ne aflăm, cu certitudine , cu întristată certitudine, într-un moment nu dintre cele mai faste ale gratitudinii sau măcar al respectului faţă de limbă. Elită nu (prea) avem;  nici cu bunul simţ nu stăm prea bine. Respectul nu mai este o plantă pe care să o îngrijim cu dăruire delicată.  De ce nu avem elite, e altă discuţie. Eu cred – dar nu ţineţi cont!- că am putea aglutina câteva vârfuri, în ştiinţe , în arte, în literatura, printre duhovnicii din Moldova. Avem în ţară, sunt şi in diaspora, se găsesc şi în ţinuturile româneşti de dincolo de frontierele cu care a fost ghilotinată ţara limbii prin tratatele maligne sovieto-germane. Nu decisivă, deşi deloc desconsiderabilă,este abundenţa troglodiţilor aflaţi în manageriatul unor trusturi de presă.  Ei influenţează doar prostimea care oricum nu este şcolită pentru respect de valoare şi care, ea, prostime şi ei, şmecheri manageri n-ar fi dat nicidecum mulţi bani pe cutare scriitor, pe cutare regizor (înmormantarea lui Liviu Ciulei a avut loc cam în acelaşi timp cu aceea a lui Sergiu Nicolaescu. La căpătâiul uluitorului regizor Ciulei, nu au fost decat ... 27 de persoane, în timp ce dincolo, puhoiul de proşti studia ahodnic albul ciudat al vestimentaţiei ultimei iubiri a lui Sergiu. Aşa e în viaţă: unul e Sergiu, altul e Ciulei!) sau pe cutare lider informal, cum se zice groaznic astăzi.

Şi acum intrăm în sujetul nostru! Târziu, prea târziu,stimabile, îmi veţi spune, şi pe bună dreptate.Atunci o să fiu scurt, fiindca aşa se (mal)trateaza subiectele ample: în două rânduri!  Nu mai este trendly,dragă, măi dragă, să vorbeşti /scrii româneşte elegant, nuanţat, punând la contribuţie vocabule din dicţionarul „pasiv” al limbii. O romgleză acaparatoare şi coextensivă cu pârdalnica noastră vieţuire (că doar nu o fi trăire!) consumistă şi mercantilă se instituie insidios dar tenace şi chiar implacabil în noua limbă română, În singura limbă ... română.  Aceleaşi cuvinţele americăneşti unesc , în fapt, aplatizează naţia , populaţiunea la nivelul ei de mijloc. Asta şi face civilizaţia europeană : teşeşte vârfurile şi ridică cu câteva degete pe amărăştenii nu foarte şcoliţi dar cu ambâţ fumigen , cu bani din vanzarea pământului părintesc , luat cu japca sau cu sapa în cap de la fraţi , şi cu o amplă şcolire la tv.Inşii sunt imediat observabili, au aceleaşi reflexe sociale (de fapt ,de turmă) şi culturale. Sunt harnici până peste poate , până acolo încât numărul zilelor libere pe an a trecut de 200. Sunt şleampeţi, mârâie, înjură între două anglicisme pe care le auzi la toţi turcii din şaormeriile Bucureştiului ,Sofiei sau Londrei; n-ar călca la teatru, se înghesuie congestiv sâmbăta în grotescul convoaielor spre munte sau mare sau în răcoarea neîmbietoare a mall-urilor. Alternează o muncă dementă pentru banii necesari unor scopuri de-o mizeră concreteţe, cu o odihnă redusă la zvâcnetul în sus al burdihanului .  Nu sunt toţi aşa. Nu sunt puţini aceştia. Atât doar că nu mai articulează celebra apoftegmă americanoidă după care timpul este bani. Banii sunt valoarea lor supremă , dar cum despre timp ca substanţă a fiinţei nu prea au habar, şi cum le e dragă şi zăcerea catatonică, atunci ei au valahizat zicerea cu umor dâmboviţean: tot timpul , bani!

E Ziua Limbii Române. Să ne trăiască , Doamna aceasta, casa aceasta a fiinţei. Nu suferă ea că nişte limacşi aşa îşi târâie smolitura albicioasă în răspărul nesimţit al omagiului necesar pentru ea. Se vor ivi cuvinte (potrivite!) care să taxeze mizeria infimilor care o nesocotesc. Iartă-i , Doamnă, fiindcă... ştiu ce fac! Să-i auzi azi , de ziua Ta, cum clămpănesc elogii... Nu-i întrece nimeni.  Apoi , telemeaua şi maneaua. Şi mai e ceva: nu ne-a dat Ponta zi liberă. Cum să sărbătorim?