Dacă în ţara mea, bombele ar cădea ca ploaia, aş muri de foame, alături de copiii mei şi de toţi cei pe care îi ştiu sau nu îi ştiu, dacă viaţa mea nu ar fi altceva decât un iad, cred că şi eu aş lua câte carpe aş putea pune într-o geantă şi aş pleca spre un alt loc care, din iadul pe care îl ştiu, se vede rai.
Chiar dacă acel rai nu îl are la intrare pe cel pe care eu îl ştiu de Dumnezeu, este de o cu totul altă cultură, religie şi, în general, total altfel decât am fost învăţată şi decât tot ce ştiu până acum.

Aşadar, nu valurile de imigranţi, refugiaţi, migranţi sau cum s-or mai numi ele mă deranjează. Nu este primul asemenea val şi, din fericire sau nefericire, nu va fi nici ultimul. Ceea ce mă deranjează este confuzia la care s-a ajuns şi modul în care fiecare dintre noi a ales să înţeleagă şi să aplice toleranţa.
Sunt de părăre că prea multă toleranţă este la fel de rea că şi lipsa ei. Extremele produc întotdeauna nenorciri, după cum se vede.
Pe de o parte, avem milioane de oameni pe care îi considerăm complet diferiţi de noi nu pentru că au altă religie şi altă formă de a înţelege şi accepta viaţă. Ci pentru că, pur şi simplu, toată viaţa lor este grefată pe lipsa a ceea ce noi considerăm supremul simbol al civilizaţiei şi evoluţiei. Toleranţa.
Pe de altă parte, noi, cei civilizaţii şi evoluaţii, am transformat toleranţa, depăşindu-i cu mult sensul, denaturând-o şi, în final, făcând-o să producă aceleaşi efecte ca şi obtuzitatea, fanatismul, neînţelegerea, neadaptarea, etc.

Noi, cei care nu mai putem trăi fără a pune în coadă correct, cei care trăim bio şi tratăm totul politically correct, am devenit victimele propriei noastre toleranţe duse până în pânzele albe. Cumva, între umanitate şi toleranţă s-a pus un mare semn de egal şi, de aici încolo, a început cursa noastră în care unul să fie mai tolerant decât altul, în care o ţară sau o naţiune să fie mai tolerantă şi mai correct decât alta.
În marea noastră toleranţă, am râs de ceea ce aceia pe care îi credem intoleranţi consideră că au mai sfânt. Apoi, am fost solidari cu poporul francez pentru atentate. Cu cel turc. Cu cel belgian , mai putin cu cel rus , desi oameni sunt si ei, şi, Doamne fereşte, să mai fie nevoie să fim solidari cu vreun alt popor sau chiar cu însuşi al nostru. Îmi displace profund noţiunea de victime colaterale, dar se pare că devenim cu toţii exact asta. Victimele colaterale ale toleranţei şi ale unei politici fără nicio finalitate concretă decât ceea ce acum se întâmplă.

Trăim în teroare. Atentatele au ajuns subiect zilnic de ştiri. Terorismul a devenit flagelul numărul unu.
Bunicii sau părinţii noştri stăteau pe vremea războiului secundă de secundă sub ameninţarea câte unei bombe sau a goarnei infernale şi lugubre care anunţa că viaţa ta depinde de cât de repede poţi ajunge în vreun subsol în care te alăturai altora la fel de speriaţi, de îngroziţi, de nenorociţi ca şi tine. Alţii ca şi tine, victime colaterale a ceea ce se numeşte excedent de toleranţă şi prea multă corectitudine.

Acum, nu avem unde să ne refugiem. Alţii pe care îi considerăm duşmanii noştri de moarte, asasinii noştri, se refugiază la noi. Goarna nu sună. Urlă doar ştirile care mai anunţă alţi morţi, alţi răniţi, alte bombe. Nu ştim când şi nu ştim unde. Ştim doar că se poate oricând şi oriunde.
Dacă asta înseamnă toleranţă, eu, una, mă declar a fi complet intolerantă. Între a fi uman şi a fi propriul tău duşman prin lucruri pe care le înţelegi şi le aplici greşit este o diferenţă colosală. Aici, politica a dat greş încă o dată şi tot ea ar trebui să redefinească, dacă mai poate, o nouă viaţă pentru noi toţi în care toleranţa vecină cu prostia să nu mai fie literă de lege şi singura politică.

Nu, nu sunt de acord cu milioane de refugiaţi care sunt trataţi de către autorităţi în mod discriminatoriu. Şi nu la adresa lor, ci la adresa mea. Nu sunt de acord cu tratamente speciale, care îmi încalcă mie drepturile şi libertăţile, doar de dragul de a nu le încălca pe ale lor. Iar, la o adică, după ce îi tratăm aşa, îi arătăm cu degetul, numindu-i terorişti.

Aceasta este problema. În ţara şi în casa altuia, respecţi regulile şi condiţiile impuse de respectivul, iar eu te respect la rândul meu ca om, pentru tot ceea ce însemni, dar nu pentru ceea ce mi se impune. O logică şi o lege pe care politica le-a greşit din nou, considerând că, dimpotrivă, când cineva ajunge în casa ta, tu, ca o bună gazdă ce eşti, îi dai aceluia totul, privându-te pe tine de acel tot şi că respectul se câştigă prin constrângere, obligaţii şi ditirambe umaniste, nu prin atitudinea şi faptele care să îl genereze în mod natural.

A te integra înseamnă a-l respecta pe cel care te primeşte la tine. Aşa cum a te integra nu înseamnă a oferi celui care vine la tine drepturi pe care nici tu nu le ai.
Din nou, cred că este o diferenţă între toleranţă, corectitudine de care gen o fi ea şi prostie. Din păcate, una care ne costă pe toţi viaţa într-o luptă absurdă a două civilizaţii cu oameni asemenea, despărţiţi de concepte stupide şi modalităţi şi mai stupide de aplicare a lor.