Cu cât o persoană  are un coeficient de inteligenţă mai mare , cu atât este mai puţin dispusă să  creadă în Dumnezeu conchid autorii unui studiu recent, profesori de psihologie la Universitatea americană Rochester. Ca premisă, aceştia au definit sentimentul religios drept credinţa în supranatural şi realizarea de ritualuri în coformitate cu acele credinţe , în opoziţie cu abilitatea de a raţiona, de a planifica, de a rezolva probleme, de a gândi abstract, de a înţelege idei compexe, de a învăţa cu rapiditate şi de a învăţa din experienţă, aceste din urmă trăsături definind inteligenţa.

         Fără nicio urmă de polemică- în fond, nu te poţi război cu datele unui experiment ştiinţific- aş face câteva consideraţii, cu atât mai mult cu cât , în articolul de început publicat în Jurnalul prahovean,  opinam că soluţia creştină este singura îndreptăţită şi viabilă în faţa absurdului agresiv al lumii în care vieţuim.

         Prima şi cea mai tulburătoare ar fi aceea că lumea se dezvrăjeşte pe zi ce trece. Implacabil, nedrept, sinucigaş.Trăim în complicitate cu noi înşine, într-o lume tot mai deznobilată , tot mai puţin învăluită în înţelesuri adânci, în taine înfiorate. În loc să ne  căutăm sensul, năruim valorile care ne-au dat substanţă, pe care am construit tot ceea ce suntem. Acest proces violent şi , cel mai adesea, vulgar şi vulgarizant, are în centrul lui lepădarea/ înstrăinarea de Dumnezeu, în înţelesul Lui profund şi integrator , acela  de mare arhitect al universului. Este o decuplare evidentă  de la setul  de valori pe care credinţa  îl aduce  la continua  zidire a acestei lumi. Iară noi, ca nişte zidari neştiutori şi grăbiţi, lepădăm piatra din capul unghiului, în loc să îi dăm rostul  de a fi cheia ce ţine bolta înstelată de deasupra capetelor noastre...

         Felul în care autorii studiului definesc noţiunile cu care operează le pune, mi se pare, într-o opoziţie greu de acceptat. Einstein însuşi, cei pe care ateii îl socotesc portstindardul concepţiei lor despre viaţă, acceptă prezenţa lui Dumnezeu, într-o formulare devenită memorabilă : Vreau să ştiu cum a creat Dumnezeu această lume. Vreau să ştiu gândurile sale, restul fiind detalii. Punând în discuţie, perfect inutil, raportul dintre credinţă şi inteligenţă, rişti ( dacă nu îţi propui, pur şi simplu) să cutremuri înţelesurile pe care s-a structurat până acum lumea, de la jurământul pe Cartea Legii Sacre, trecând prin, să zicem, Dieu et mon Droit, deviza monarhiei britanice, dar sfârşind cutremurător în jertfa în numele lui Hristos a martirilor din închisorile românesti, cea din urmă dovadă de adevărată demnitate naţională.

         A trăi fără un set de valori ce ne defineşte,  aducând lângă noi trecutul, înseamnă să ne lăsăm târâţi spre o lume străină. Ca într-un tulburător tablou al lui Bruegel bătrânul, Parabola orbilor, pe care vorbele evanghelistului Matei îl însoţesc cutremurator: Lăsaţi-i pe ei, sunt călăuze oarbe, orbilor şi dacă orb pe orb va călăuzi vor cădea în groapă!

         În rest, nimic despre atei, căci, nu-i aşa?, scopul vieţii este acela de a-l învăţa pe om să iubească. Ceea ce, cu umilinţă, încercăm şi noi, uitând, preţ de un articol, de toate  nimicurile ce ne tulbură viaţa...