În numărul de început al „Jurnalului Prahovean” îmi exprimam speranţa că invitaţia de a participa la proiectul lansat de domnul Botez se va lăsa şi cu posibilitatea colaborării cu persoane oneste, care au ceva de spus, util societăţii româneşti. Aşa încât m-am bucurat mult să constat că printre cei care se implică în drumul noii publicaţii on-line este şi domnul Nicu Boaru, directorul bibliotecii „Nicolae Iorga”.

Îi citesc scrierile, îi urmăresc emisiunile televizate. Nu ştiu care filozof spunea despre cultură că este o acumulare de realitate ; cred că i se potriveşte perfect domnului Boaru. Şi ca să fiu sincer, recunosc că pentru un inginer ca mine, este un pic stresant să publici câte ceva alături de un om care te copleşeşte cu meşteşugul scrisului.

De actualul director al bibliotecii mă leagă o amintire plăcută, care m-a făcut să apreciez şi mai mult o maximă a lui Jean de la Bruyere : „Gloria unor oameni li-l acordă dreptul de a scrie bine, altora le-o dă faptul de a nu scrie deloc”. Era prin 1998, eram prefect şi urma să ţin un speech la un important eveniment cultural. Lume bună în Palatul Culturii, pretenţii multe, eu mă simţeam un pic depăşit de situaţie. În timpul alocuţiunii urmăream cu emoţie reacţia auditoriului.

Tot mai binevoitoare, tot mai interesată, ba chiar la un moment dat am simţit acel gen de bunăvoinţa de care greu se bucură un politician şi cu atât mai puţin un reprezentant al guvernului. Am încheiat în triumf, aplauze multe, strângeri de mâini. Am revenit la microfon şi le-am spus: Mă bucur pentru aprecieri, dar trebuie să fac o precizare : discursul mi-a fost scris de domnul Nicu Boaru, căruia îi mulţumesc pentru sprijin! N-o să mă credeţi, după o clipă de uluială, succesul a fost şi mai mare şi am simţit că mi-am câştigat respectul asistenţei. Sigur, am remarcat şi câteva răsuflări de uşurare, un prefect prea cult nu dă bine … În timpul acesta, domnul Boaru stătea liniştit, cuminte, modest, într-un colţ al sălii în care se petrecea evenimentul … Iar eu, după cum vedeţi şi suportaţi, nu am fost în stare să respect cea de-a doua parte a maximei de mai sus, ca să-mi câştig partea mea de glorie…

Nu-mi dau seama dacă Nicu Boaru are ceva veleităţi sau afinităţi politice. Cum însă plagiatul e la modă, o să-mi permit să citez un fragment din articolul acestuia : „Ponta a... conversat cu Angela  Merkel o eternitate şi ceva:  4 minute! Iar cu musulmanii... Pur (impur) şi simplu ne-au jignitără pe noi azerii şi turcmenii ăia vizitaţi de Ponta şi de ziarişti( de unde specialişti în haloimăsul guvernamental?), privind mândreţea de baschetbalist şi avtomobilist cu superioritate abstract-dispreţuitoare.

Ne lipsim de petrolul lor, de gazele ,de banii lor, de tot. Mai bine săraci şi cu nasul ţuguiat de mândrie, şi cu bogaţii noştrii care, barem, sunt mai bogaţi decât ai lor.” Ei bine, mie, cel alintat pe la toate posturile tv cu apelativul „analist politic”, mi-au trebuit vreo şapte articole şi cam tot atâtea apariţii televizate ca să explic despre durerea din cot a doamnei Merkel când vine vorba de România, despre mediocritatea actualului corp guvernamental, despre prostiile monumentale cu care am reuşit să ne pierdem pieţele şi legăturile economice cu ţările din Est, despre consecventa noastră poziţionare în genunchi, dar cu „nasul ţuguiat”… Domnului Boaru i-au fost suficiente patru fraze …

Jonathan Swift spunea că foarte puţini oameni trăiesc în ziua de azi, dar iau măsuri pentru a trăi altă dată. Modestia de bună calitate a domnului Boaru mă face să cred că se poate număra printre aceştia. Dar în ce ne priveşte, trăitori într-o ţară în care lipsa de informaţie sau cultură generală e motiv de laudă personală, şansa de a fi coleg, măcar de departe cu Nicu Boaru, devine un motiv de bucurie sufletească.