„Ce îndrăgostit sunt de viaţă!”

Virginia Woolf, „Valurile”

Dimineaţa devreme, pe plaja pustie, siluetă fragilă în aşteptarea clipei care dă naştere, din marea eternă, fiecărei zile. Soarele celebrând ritualul propriei întrupări, tonurile succesive ale luminii însuşindu-şi nuanţele unor infinite odăjdii: auriul Buneivestiri, galbenul intrării în scenă, stacojiul orbirii.

Răsăritul de soare ca acea „Naştere a tragediei” de care vorbea Nietzsche: apolinic şi dionisiac deopotrivă, sumă de contrarii, de sentimente-pereche, de tensiuni, de stări. Iertare sublimă şi necruţătoare răzbunare, estompare a trecutului şi rană de nevindecat a memoriei, aspră blândeţe şi gingaşe cruzime.

Vrăjit de ceremonial, figurant abulic pe veşnice ţărmuri, înţelegi de ce Soarele trebuie să fi fost primul zeu al omenirii confuze. Ca în „Odiseea spaţiala 2001”, filmul făcut de Stanley Kubrick după capodopera SF a lui Arthur C. Clarke, el a trezit în maimuţa răzvrătită cel dintâi licăr de conştiinţă. Un zeu despotic, de necontestat, care-şi cheamă tânguitor pandantul, zeitatea nopţii, Moartea. Între Helios şi Thanatos, între Zeus şi Hades se structurează întreg universul miturilor greceşti.

Răsăritul ca uitare, ca pierdere de sine, ca miraculoasă întoarcere la natură. Lumea redusă la esenţe, la contururi, la culori fundamentale. Fosforescenţa mării îmbibate de lumina lichidă ca oceanul. Apa urcând până la glezne, până la genunchi, până la şolduri, până la umeri. Acoperind trupul cu ghirlande de alge. Frumuseţea umană contopindu-se cu graţia naturii. Trupul şi sufletul cucerite de flux, târâte în superba sclavie a visării.

Marea ca legănare şi somn, clipocit liniştitor şi primejdios. Corpul încremenit, lins de valuri asemeni stâncilor, redat apei precum templele scufundate din vechime. Singurătatea ca Soarele străbătând falnic cerul. Creneluri de nisip măturate de spuma sărată.

Valurile aruncând fiinţa solitară în mecanica zilei. Lumea ca vuiet, ca nelinişte, ca infern. Răsăritul de soare, aer subţire pe care plămânii îl sorb cu o ultimă sete. Prin forţa lui, ziua se transfigurează într-o sărbătoare continuă, reînnoită de jurămintele fiecărei dimineţi.

O impresie.