Evenimentele ce au urmat cumplitei tragedii de la clubul Colectiv mi-au amintit maxima teologului şi scriitorului american James Freeman Clarke: „Un politician se gândeşte la următoarele alegeri, un om de stat la următoarea generaţie”. Lipsa acută de oameni de stat a fost din nou cât se poate de vizibilă cu ocazia crizei prin care trece în această perioadă societatea românească. Mai mult ca oricând, avem nevoie de oameni cu mintea luminată, exponenţi credibili ai spiritului şi vocaţiei naţionale, conducători capabili să se impună în ţară şi peste tot în lume prin iniţiative de mare anvergură. Şi ce vedem evoluând pe scena teatrului politic autohton? Nişte personaje care nici măcar „oameni politici”, politicieni adică, nu sunt! Poate doar nişte politicianişti fără onoare, demagogi si corupţi, purtători vremelnici ai unor funcţii nemeritate, orientaţi spre puterea care să le rezolve interesele imediate. Marele nostru înaintaş Petre P. Carp, spunea cu ironie în 1918 : „România are prea mult noroc, ca să mai aibă nevoie de politicieni”. Din păcate şi norocul, dar mai ales acele timpuri au trecut de mult …

Tacâmul este complet, liderii de partid dovedesc zi de zi cât de mare şi grea e căciula pe care o poartă. Dragnea încă nu a înţeles că e şeful celui mai mare partid din România ;  preocupat să-şi înlocuiască imaginea de fante de Teleorman cu una de înţelept de Bucureşti, reuşeşte doar să ne amintească pericolul care îl pândeşte, decizia finală a Înaltei Curţi în Dosarul Referendumului. Alina Gorghiu, lipsită de tact şi de talent politic, îşi asezonează agresivitatea înnăscută cu un discurs infantil ; ceva care seamănă cu vorba românească „am şi eu o părere, dar nu sunt de acord cu ea”. Pe lângă fustele ei, uşor năuc, se învârte şi Vasile Blaga, tot mai apăsat de declaraţiile de corupţie generalizată din PDL, împrăştiate de Elena Udrea nu numai în sediul DNA. Cât despre generalul de intendenţă Oprea „în ochii căruia se învârt zerourile aparatului de jackpot ce-i ţine loc de creier” cum spunea Mircea Dinescu, ce am putea să mai adăugăm ?  Omul a reuşit să ducă în derizoriu conceptul de „interes naţional” şi să ne arate cât de departe poate merge nesimţirea demnitarului român.

Ca şi în alte momente de criză, politicianul român îşi caută salvarea prin două portiţe demagogice:

1. Să reformăm totul. Cuvântul magic „reformă”, folosit ca un fel de apă de gură după îngurgitarea a tot felul de porcării urât mirositoare, încearcă să dea debandadei o formă mai umană. Încă nu am văzut un politician care să înţeleagă şi să explice coerent cam cum s-ar putea concretiza schimbarea în bine presupusă de termenul pompos, folosit excesiv în anii de democraţie originală..

2. Să promovăm tinerii. Sună minunat şi dacă eşti mai naiv şi îngăduitor – aşa cum e de obicei poporul român – poţi crede că acesta este panaceul pentru însănătoşirea clasei politice. O singură problemă : îmi poate da cineva exemplul unui tânăr care, în ultimii 25 de ani, aruncat la o vârstă fragedă în importante funcţii de demnitate ale statului român, a reuşit să performeze ? Greu, foarte greu … În schimb, se pot înşira imediat numele multor „speranţe” care promovate la puţin peste 30 de ani (sau chiar sub 30) au eşuat deplorabil : Monica Ritzi, Elena Udrea, Codrut Sereş, Adriean Videanu, Darius Vâlcov, Roberta Anastase, Tudor Chiuariu, Cristian David, Alina Bica, Cristian Adomniţei, Horia Georgescu, Crinuţa Dumitrean, Dan Şova … Unii au ajuns în puşcărie, alţii se pregătesc să-i urmeze. Şi, nu mă judecaţi prea rău, dar şi patronii clubului, vinovaţi în totalitate pentru incendiul care a ucis 60 de vieţi, erau foarte tineri. De fapt, vreau să spun că atunci când vorbim despre responsabilitate nu vârsta, nu sexul, nu condiţia socială contează, ci două calităţi indispensabile : competenţa şi experienţa. Din păcate, ele cam lipsesc din bagajul politicianului român.

În aceiaşi notă, nu reuşesc să fac o legătură logică între evenimentul funest de la Colectiv şi ieşirea în stradă a mii de români care să ceară plecarea Guvernului. Aţi văzut vreun francez manifestând împotriva conducătorilor Franţei după cumplitele atentate de la Paris, deşi aceştia sunt cu adevărat responsabili pentru eşecul forţelor de securitate şi pentru politica dezastruoasă în raport cu fostele colonii ? Ştiu, o dramă precum cea din clubul bucureştean  cere întotdeauna vinovaţi, iar emoţia cere răzbunare. Dar într-o ţară în care mii de instituţii mult mai importante decât un club funcţionează de multe decenii fără avizele necesare, avem oare dreptul să canalizăm toate nemulţumirile către Executivul care se află în funcţie ? Am văzut şi solicitări pertinente ale străzii furioase, dar şi o mulţime de aberaţii, de la declaraţii de genul „vrem să fie bine ca să nu fie rău”, până la mesaje primejdioase, care incitau la ură şi anarhie. Cum majoritatea participanţilor erau tineri, poate ar trebui să rememorăm vorbele lui Neagu Giuvara : „ Tineretul care se revoltă astăzi nu se revoltă pentru un ideal, se revoltă ca să dărâme. Asta înseamnă că s-a stricat ceva în mentalul colectiv”. Şi iată că au reuşit, Ponta şi miniştrii săi despre care am spus mereu că nu vor pleca de bună voie de la Palatul Victoria până la alegerile din 2016, şi-au dat repede demisia.

Aşa cum ne-a obişnuit, expert în a câştiga voturi pe spaimele şi ignoranţa populaţiei „fostul” Traian Băsescu foloseşte orice nenorocire internă sau externă pentru a se băga în seamă. Tupeul este maxim într-un moment în care apropiaţii săi, mai noi sau mai vechi, sunt implicaţi în marile afaceri de corupţie instrumentate de DNA : Microsoft, Dosarul EADS, fraudele retrocedărilor prin ANRP, modul de finanţare al campaniilor prezidenţiale, etc. Până una alta o duce bine, atâta vreme cât e chemat de procurori doar pentru mizilicuri de genul „îmi dau demisia în 5 minute” sau a ameninţărilor la adresa primarului din Voluntari …

Trăim intr-o lume nebună, care ne pune zilnic în faţa a tot felul de incertitudini. Ce rol jucăm în Europa, dacă suntem cea mai săracă ţară din Uniune ? Cum ieşim din condiţia de colonie cucerită economic de marile puteri ? Ce facem cu partidele, adevăratele incubatoare de corupţie în societatea romanească şi cine „ajută” clasa politică să iasă din această mlaştină? Cum ne gestionăm problemele de securitate şi siguranţă ale cetăţenilor, inclusiv în cazul unui cutremur asemănător celui din 1977 ? Al cui este guvernul Cioloş, al lui Iohannis, al Bruxellesului, al lui Söröş sau eventual al României ? Incertitudini pentru rezolvarea cărora nu avem nici o soluţie în lipsa unui răspuns concret la întrebarea din titlu : Unde ne sunt oamenii de stat ?