Una dintre destinaţiile preferate ale aşa-zişilor refugiaţi de război este Suedia. Alta e, bineînţeles, Germania. Dacă ne uităm atent, observăm că refugiaţii  caută, cu precădere, ţările care oferă un pachet consistent de ajutoare sociale, care au un sistem permisiv bazat, în principiu, pe spiritul civic al cetăţenilor lor. Ca şi la migratorii noştri - nu intră în categorie cei care muncesc cinstit în străinătate, ci cei care au împânzit Occidentul ca să profite de pe urma legilor blânde şi a naivităţii cetăţenilor -, este clar că  majoritatea sirienilor plecaţi de acasă, a magrebienilor şi a reprezentanţilor altor popoare care au rupt panglica spre Europa nu au aşa ceva şi nu vor avea niciodată.

Scopul acestor oameni pe care prea uşor îi catalogăm drept refugiaţi de război nu este doar să scape de luptele din ţara lor, ci, folosindu-se de ele, să fie întreţinuţi – ăsta e termenul – de popoarele care muncesc mai mult, care fură mai puţin, care sunt mai serioase şi, evident, sugrumate voluntar de nişte principii utopice.

Ei nu vin să se integreze, ci să-şi ducă viaţa lor mai departe, cu aceeaşi educaţie, având acelaşi comportament. Să ducă un trai mai bun, dar pe banii nemţilor, ai suedezilor, etc.

Au fost făcute mai multe studii care sunt ignorate de politicieni pentru că nu concordă cu principiile europene. În Germania, s-a observat că, în localităţile în care s-au stabilit imigranţi, ei au atras, într-un timp relativ scurt, alţi imigranţi. În toate cazurile, au format un fel de societăţi închise, nu s-au integrat şi şi-au dus în continuare stilul de viaţă. Au venit tot mai mulţi, au acaparat din ce în ce mai mult spaţiu, astfel încât germanii nativi, trezindu-se practic în mijlocul lor, s-au mutat pur şi simplu. Nu pentru că ei cred încă în tâmpeniile alea cu rasa pură, ci pentru că traiul în locul în care s-au născut a devenit insuportabil.

Nu contest faptul că aceşti oameni sunt loviţi de soartă. Dar dacă ar fi fost doar refugiaţi de război s-ar fi oprit în Turcia sau la marginea Europei, ar fi aşteptat în tabere sfârşitul ostilităţilor şi s-ar fi întors acasă. N-ar fi călătorit mii de kilometri, din Orientul Mijlociu în nordul Europei, cu copiii în spate, plătind călăuze, rupând cordoanele făcute de poliţişti, luând cu asalt trenurile.

Ei n-au nicio intenţie să se întoarcă. Ca şi cei care au plecat de la noi şi au speriat Occidentul,  mulţi nu au ce face acasă, n-au avut şi nu au niciun viitor în ţara lor.

OK, îi condamnăm pe cei care-i transportă prin Europa înghesuiţi ca animalele în camioane şi ne revoltăm când aflăm că mor cu zecile. Dar părinţii copiilor care au murit în drum spre Suedia şi Germania n-au nicio vină? Cum au putut să-şi supună copiii unor asemenea riscuri? Îi vânează Statul Islamic şi pe autostrăzile din Austria??

Şi încă o întrebare. De ce ne ocolesc pe noi? Că ştiţi cum se zice... În România e mai linişte ca peste tot. De ce nu se opresc ei în Bulgaria, în Serbia sau chiar Ungaria? O fi prea mică alocaţia?