Topenie. Curg gradele (spre munte !), şiroiesc lichidele. Ţipenie prin Bucureşci, năvală la,chipurile, răcoare. În fond, tot la vedeală, tot dupe chipuri. Prost- modernism a la roumaine: nu eşti în spectacol, nu te dai în stambă, nu exişti. Să recomanzi, pentru duminică dimineaţa, de ex. o vizită la Capitalie, cu sfânta liturghie la Stavropoleos, urmată de o plimbare pre străduţe întortocheate, doldora de cafenele şi braserii, de un aperitiv cuviincios, într-o lume încă rarefiată şi deloc mirosind a mitocan, ar provoca grimase sau compătimire. Eşti vetust (nu vine de la Veta!), eşti naşpa. Nu înţelegi această bravă lume nouă, vorba unui iubitor de contrapuncturi. Recomanzi cetitorilor  fini de cărţi cu suspens, gen Venea omoară pă Siret, o preumblare-n zori (e abia amiază!) pe la...hamul lui Mamuc, cum se jelea, în Merţan, un gherţoi ̒antracitic, post-scitic, şi, prompt, după Venea vine şi taxarea vinei: e rablă, bă, e boşo! Perseverez diabolic, însă, afirmând că stradela, uneori câte un cartier întreg, umbrit de arboret bătrân sau cu stil, vestigii ori bun-gust, reuşesc să-ţi dea confort sufletesc, tihnă, mulţumire şi chiar să domesticească delirul verii în declin. Şi- apoi, cine-n lume treabă are? Vara muntenească a născut stil, literatură. Paleologu, Neagu Djuvara şi o pletoră întreagă de boiernaşi, de indivizi chivernisiţi la pungă, educaţie şi cerebel erau mai eleganţi în august  decât amploiatul şi lumpenul de Revelion. Cât despre ...căldura mare a lui Cuptor, Gavrilescu dintr-o celebră nuvelă eliadescă poate depune mărturie plauzibilă: ca o suliţă de foc te loveşte, în moalele capului, soarele!

Passons! Ne ard, ne mor (în coteţ) şi ni se înneacă altele. Sufăr nu peste poate, cred, de pierderea accentelor. M-am contaminat? Relativizarea şi grămada sunt semne sau începutul orbului găinilor sau al...acuităţii numite „ochelari de cal”. Ce plastron să mai ceri unei masive hălci demografice şi democratice dedulcite la geologică lene şi la o neobosită fugă de plictiseală? Te întrebi cum împacă boborul vegetativitatea cu isteria distracţionistă? Păi..nu le împacă, le alătură! Iar cu vegetalul, s-o lăsăm pe Blandiana să-şi dezvolte ori să-şi verifice teoria de acum 25 de ani.Cum să fie leneş cineva care „ciocneşte des şi te...pupăăă!”? Caragiale e mai cu noi decât Creangă? Ori am luat-o noi rău creanga? E sâmbătă dimineaţa şi într-un oraş ceva mai încropit decât Mizilul, nu văd decât torpoare ţigănească sau cretină dare epileptică în maşinuţe. De miercuri, Valea Prahovei a sucombat sub avalanşa olfactivă şi auriculară a celor care, ciudat, vor numai aer curat şi linişte în cele mai tapajoase şi irespirabile locuri. Aflu că la Buşteni, joi, vineri, a fost prilej de martiriu profan, o africană jertfă pe altare laice, în tr-odemenţă a convivialităţii încălecate, din lipsă de spaţiu, pe două sau trei nivele: socru, ginere, nepot, ori subaltern, vice, şef, unul peste altul. Spre mare, delir, Canossa; pe litoral, iadul cu bolgiile orizontalizate. Popor, consumatori,  copii pierduţi, dame aşişderea. Câte-un parlamentar rătăcit la nudiştii omniprezenţi. Aud că tot mai mulţi mascuri se etalează jenant de imprudent. Jenică de la gardieni vrea să facă ravagii printre viitoarele parlamentariţe . Mai ales când duduiţele trec, precum   bat alioanele, Carpaţii, schimbând nu sapa în condei, ci portul popular, bine prelucrat, versace ajustat, în  înfimitate textilă, cadrabilă cu vârsta, precum trei sferturi din omuleţii politicaşti (şi caşti, şi caşti...) cu logosul sau haractirul.

Lăsând, de silă şi de milă (că oricum...) aversa  şi reversul pamfletar al indignării unui individ nu chiar imoral (care sunt eu, vezi,Doamne!), aş zăbovi puţin (promit!) asupra a ceea ce a făcut cu putinţă testul petrecerii, al timpului liber şi al sărbătorii la români (şi mai ales în sud, în cel ceva mai dezvoltat, economic, precum şi mai la sud de...sud, la corcirea amărâtă, cu...arierate multiple de pe la Caracal spre Jiii fără bujii ai unei înapoieri de care, azi, oamenii de acolo încep să fie vinovaţi). Iar testul l-am pierdut din nou. Nu ne-a încercat nimeni, noi trebuie să vedem dacă, în continuare, un mare praznic religios poate fi doar un prilej pentru”deşanţ”. Paralel (şi inegal!) a mai fost ceva, nu chiar neînsemnat: de cât timp (tâmp) liber avem nevoie? Cât să ni ”se dea”? A fost Crăciunul, legat cu un maţ de cârnat pipărat de anul nou (pe care îl scriu aşa, cum merită toate vechiturile repetitive); a venit Paştele, cu echivocul lui valah: e chiolhan? somnie? zbănţuială automobilistică? Nu s-a ales nimic nici cu repausul, nici cu divertimentul (a, îi uitam pe anchilozaţii serialelor, ca şi pe bulimicii tabloidelor), nici cu plimbarea. Nu sunt bani, nu sunt şosele, ar fi mai bine să... . Zeci de zile libere, deci goale ca nişte găvane de mort. Un plictis slinos, fără nevroză artistică, măcar. Un căscat de apocalipsă prăpădită, în care atât de mult i-a plăcut lui Cioran să ne citească absenţa destinului, minorul sălciu şi apa din sânge. Am călătorit, aţi voiajat. Nicăieri în lumea civilizată nu vezi şiruri de maşini sâmbăta la ora 9 dimineaţa. Nu sunt pieţele pline la orice orice oră a primei jumătăţi, iar molurile molfăirii, întreaga zi, ca la românul trudnic şi pravoslavnic. Iar puterile politice succesive, aici s-au înţeles şi au excelat: au dat ”liber”. ”Libere”. Parcă-i auzi: ”Dă-le, mă, liber, bagă o fumigenă!”. E un praznic religios? Uneşte-l cu 1 mai, trece vinerea la ”recuperare” şi să vină Golea luni. Mai creşte bazinul electoral... Iar când ţara e condusă de anti-modele sau de top-modele, cultul muncii, real şi chiar exemplar la noi, se chiceşte şi cade. Se mai caută, arar, câte o scuză, în cazul cel mai onorabil: nu suntem plătiţi, ”ăştia fură de rup iar nouă ne cer şi pielea”, ”nu se vede, oricât ai munci”, dar nu se poate ascunde cvasidispariţia reflexului şi, apoi, a respectului pentru muncă. La bugetari e jale ”(-a viului), iar prin cele corporaţii se ”trage” pentru bani. Cât despre...vibraţia, trăirea religioasă, vorba lui Caragiale: ”a se slăbi”. Aşa se face că, avem peste 200 de zile pe an libere, mai plecăm şi în concediu ”că-i dreptul meu”, mai rupem, ciupim, ”pică” ceva, cumva. Iar mulţumirea, folosul, tihna, banii,distracţia, lectura, unde sunt? Plictisesc, ştiu. Dar cum Dumnezeului aveau de toate ţăranii noştri din vechime- şi timp pentru muncă, şi timp pentru nunţi, botezuri, cumetrii, şi evlavie, şi cod moral, iar acum, noi, epigonii, tot într-o anosteală ştearsă  ori golănită, mereu nemuţumită, o ţinem? Hărnicia s-a dus după smerenie, iar amândouă după caracter şi cuviinţă. Firma , scorojită şi într-o rână, minte pe mai departe:” La românul harnic şi bravoslavnic”