S-au scumpit gazele. De la 1 iulie cu 8%, urmează o nouă scumpire în octombrie. Prin grija Uniunii Europene, programul de liberalizare va spori până în 2018 preţul la gaze cu 55%. Iar noi nu facem altceva decât să ne uităm cum mii de bulgari au ieşit în stradă, nu cu pancarte şi lozinci, ci cu facturile la gaze şi electricitate. În zilele noastre, factura devine o armă politică.

Şi ca să nu părăsim tema, zilele acestea s-a prabuşit un proiect care a dat de mâncare multor politicieni, analişti, miniştri, diplomaţi: gazoductul Nabucco. Spun că a dat de mâncare la propriu, pentru că cei mai mulţi bani în ultimii doisprezece ani s-au cheltuit pentru mesele de protocol de după forumuri, colocvii, întâlniri internaţionale, etc. decât pentru obiectul viitoarei investiţii care urma să ducă gazul din Marea Caspică în ţările din centrul Europei. Adevăraţii cunoscători spuneau încă de la începutul discuţiilor că proiectul care implica Turcia, Bulgaria, România, Ungaria şi Austria nu a avut niciodată şanse reale; în primul rând pentru ca nu a existat o soluţie sigura pentru materia primă, iar posibilităţile de finanţare au fost incerte. Decizia consorţiilor care exploatează gazele azere de a alege un alt traseu şi un alt grup de ţări care să investeasca în transportul acestora, a aruncat în aer speranţele celor care mai mult de un deceniu au alimentat inutil proiectul Nabucco.

Pentru noi, Nabucco este un mare eşec politic, previzibil de mult timp, care demonstrează că strategiile româneşti de independenţă energetică se bazează pe himere şi pe o crasă neştiinţă. Poate ar trebui să ne amintim cum a dus la paroxism această iluzie tripleta Băsescu, Boc, Videanu şi cum cei 475 de km de conductă care urmau să tranziteze România deveniseră soluţia pentru o bunăstarea veşnică. Declaraţiile belicoase privind  micşorarea dependenţei de gazul importat din Rusia,  nu au făcut decât să mai de-a o lovitură relaţiilor noastre cu ţara care a fost ani în şir pentru România unul din cei mai importanţi parteneri economici. Un eşec al celor care nu ştiu să deosebească politica de interesele economice şi populismul demagogic de întelepciunea minimă necesară oricărui conducător.

Am afirmat în numeroase rânduri, încă de la începutul anului, că Victor Ponta va regreta toată viaţa cunoscutul acord de coabitare cu Traian Băsescu; motivaţia anunţată, nevoia de stabilitate politică nu stă în picioare; ce stabilitate mai mare vrei decât acea majoritate covârşitoare de 70% din Parlament? Iată că rezultatele recensământului redeschid discuţiile privind corectitudinea referendumului de demitere a preşedintelui din august 2012 şi implicit, legalitatea statutului actual al acestuia. A fost suficient ca premierul să facă aprecieri asupra datelor anunţate de Institutul Naţional de Statistică, pentru ca imediat şeful statului să-l atace în stilul obişnuit, făcându-l iresponsabil. Desigur, Traian Băsescu nu şi-a pus nici un moment problema propriei demisii. Ce să-i faci, asta-i ţara cu conducători care nu se dau duşi din funcţiile pe care le deţin decât cu picioarele înainte sau cu cătuşe la mâini. Oare ce mai aşteaptă ministrul Fenechiu, cel pentru care  procurorii cer 15 ani de închisoare? Căt rău mai vrea să facă PNL-ului şi lui Crin Antonescu, stând agăţat cu ghearele de scaunul de la Transporturi?

Poate ar fi trebuit să încep cu altceva. S-a stins din viaţă Radu Vasile, unul din foştii prim-miniştri ai României. Un politician rasat, batjocorit de multe ori de tot felul de pîrdalnici de doi bani. L-am cunoscut, am fost colegi în Senat între 2000 şi 2004. Un caracter minunat, un intelectual fără ifose, un profesionist adevărat. Un om. Dumnezeu să-l odihnească !