Ce face românul muncitor şi original, vara, în augustul fierbinte ? Păi el, neobositulu (...”meu Costăchelul”, vă reamintiţi proza aceasta superbă a lui Păstorel Teodoreanu? şi neimitatorul, adoptă servil şi ţanţoş programul de vacanţă evropienesc. Şi, mai ales, pre cel franţozesc, galic, cu care, galeş, ”empatizează”. Adicătelea, intră in vacanţă numai sau tocmai in august. Hexagonalii n-au primăvară sau toamnă pentru concedii; intră la comun (vedeţi de ce Comuna rezbelnică, plebeiană şi atee s-a sumeţit la ei întâiaşi dată?),  vrac şi in vrie într-o debandadă comsumptivă şi ... organizată a eliberării de sub chingile şefului. O oră să fi fost amici, o ”oară” pe an să fim şi noi stăpâni. Pre noi înşine. Şi aşa părăsesc orăşenii urbele ceva, nu mult, mai dichisite decât ... comunele , iar sătenii (care?), înjghebările alea chirpicioase, cu discoteci cu devantură americanoidă, cu băruleţe mirosind a guano secular, cu uliţe desfundate şi cu o enormă ştirbenie de trotuare. Deci, valahul original printr-o imitaţie cu distorsiuni şi neobosit printr-o somnolenţă agitată dispare la mare sau munte pentru a se pune in valoare mai abitir. Are Sorin Alexandrescu, marele cărturar, profesor in Statele Unite, o carte intitulată ”Paradoxul român”. Ideea vertebrală de acolo circumscrie suma de paradoxuri mari şi contradicţii mici pe care le incorporează ”dihania valahă”, o vorbă care-i plăcea lui Noica şi pe care o cita, pomenind şi sursa ei cronicărească. Iar un oximoron, o contradicţie e chiar faptul că  anonim şi şters la serviciu, Mitică se impune cu relief verbal la cafenea sau ca vilegiaturist. Acolo el e  El. Acolo şi in augustul tuturor el e ”ştii tu cine sunt eu?” In varianta ”ai tu pilele mele?”, propoziţia interogativă anterioară se modulează cu complicaţii de inhibiţie admirativă asupra celorlalţi. Aşa că, ”teranii” pleacă, urbanii se duc (mai toţi ... seduc, practicând in draci minori în liubovirea mediocră), rămân zgârciţii şi cei care nu pot fi duşi , nici măcar pe targă, asemenea slăbănogului din pilda de acum  două duminici. Pleacă toţi unde sunt toţi. Scapă de căldură şi aglomeraţie abundând inspre o zăbuşală şi un berechet de lume. Arşi la pungă şi epidermă, obosiţi până la arşice, purtând in spasmele recurente şi remanente urme ale ciondănelilor, ciorovăielilor conjugale, ei revin şi isi revin in septembrie, minţindu-se tenace si cu spor ”că concediu ca ăsta, dragă, n-am mai avut de mult”. Snobeala şi plastronarea, umflatul pieptuţului de aramă (de pe care au şters cu greu dârele de limacşi ale mizeriilor nazale, (după celebra zicere populară ”toţi ca brazii şi cu m...ii pe piept!”) şi gâlgâirea curcănească şi curtenească a guşii, cu mărgele intră in ”desfăşurătorul” ”impiegatului” vacanţier. Un an intreg, amploaiatul e in ploaie, acum devine napoleonid, ce mama mă-sii de viaţă!  De la 150 km/oră cu loganul tremuricios şi până la tahicardia aşteptării notei de plată la un local de tip ”că o dată iesim si noi in concediu” (adică o bombă cu mancare proastă şi verdeaţă proaspătă camuflatorie sau invers, dar mai rar), Costeluş şi Tănţica , ”tiermondişti”, habitanţi din banlieul Bereasca, când nu sunt dintr-un bidonville (da' ”orăşel-bidon”, ce are?) din satrapia spilcuitului Dragnea, (adică din sudul super civilizat),  numai intr-o etalare şi o clamoare o ţin . Aşa-i la mare , cu clamoare , plus un amor, amour, că mor după glamour. Nu merge, nu dă bine la 12 clase seral construcţii, marginea Bucureştiului fără un Ray Charles, mai rar, şi un Florin Salam (fără soia), doar soiul lui soios, mai des.

Iar pe litoral, distracţia e in tooooi, Pro-tv.-ul e cu noi. Aruncări in cap (de innotător imers şi nevăzut), ture cu vehicula pe plajă, dat la ţeastă cu halba in zori, ca amuzament nebun, uzul şi abuzul de agremente pe care le pune la dispoziţie acest mirobolant mascul- primare Mazăre. Şi peste tot, pe toate cearceafurile, dimineaţa devreme şi noaptea târziu, funduri despicate de o pânză de păianjen (nu e Cella Serghi, doamne iartă-mă!, ci deja băbuţa şic –fanat Udrea) , sâni dezgoliţi, intr-o poezie romantică a ruinelor sau intr-o splendoare mitocănească a anvergurii cucurbitacee gen Dăbuleni. Lumea îşi arată strălucirile si performările, nu? Altele mai săvănţele, cetesc sau aşa par, după ochelarii Gucci perpendiculari pe o pagină cu litere de la stânga la dreapta dintr-o carte tinută invers, ori pe o tabletuţă răscăcărată delicat îşi notează cifrat – soţul e aproape – aventurile de anţărţ, cu regrete pişcătoare şi azi, cu secretari de stat americani, intâmplători bătrâni, dar cu necesitate ... negri! Cu cât blonda e mai suavă, cu atât laptopul îşi trimite eterice imbieri spre inalt  funcţionărimea cu epidermă cafenie cu mari răspunderi euroatlantice şi o discretă dar intarisabilă producţie de lapţi. Comunicarea erotică se instituie, prin sacrificiul patriotic, pe ”lapţitop”. Pentru  acestea din urmă, pentru patrioate adică, tot firul de păianjen din dorsalul Udrei anină, scuze. Frumoasă solidaritate a muieruştilor cu draci ascunşi şi dârdori de furnal nestins. Si din nou paradox : severe insomnii pentru ţară coabitând cu tremurul  zbânţuielii sentimentale intr-o armonie de contrarii indrăgostite.

Mi-aduc aminte, -  scuze şi nu prea pentru acest parantez, -  de micul tămbălău pe care l-a stârnit o parlamentară mai acum câţiva ani. Asta că tot vorbeam mai sus de europarlamentara Corina Creţu. Nu zăbovesc asupra tainului in euro pe care il primesc aceste decoroase, inutile , jenante, ineficiente pachiderme sau silfide care ne, vai!, reprezintă. Inutil să spun că intreţinerea prăpăditelor,a nemernicului (Adrian Severin) sau a piticaniilor ne costă ... 4000 de euro pe zi! Pentru fiecare! Pentru fiecare intr-o singură zi! Ei, moralitatea, sireaca, cea in care abundă duduiţele şi masculiţeii de la vârf, nu ne mai  constrţnge la indignări astăzi. Era, deci, pe undeva prin Prahova, mai spre Ciorani, in fapt de seară (... la aşternut!), in habitaclu cu penumbre şi piele fină al unui 4X4 negru. Cum necuratul s-a făcut, că o poză a lăuntrului niţeluş cam agitat (ohtaturile nu erau prinse in imagine, bineinteles) a parvenit presei din partea opozitorie. Că intotdeauna, nu-i aşa?, a existat o opoziţie.  Intotdeauna, dar nu acum. Si in poză ... şi in poză chipul cu plete siroind artistic al doamnei viitor ce-o fi fost, Birchall, aplecat dinspre scaunul din dreapta (scaun in piele) spre scaunul ori pielea din stânga ei. Peste maneta de viteze. Ziariştii (cum naiba or fi ajuns) au pozat şi faptul că automobilul nu avea ....manetă de viteză, superbul avtomobil fiind automatic in privinţa aceasta. Şi totuşi, tenacea doamnă Birchall era povârnită spre configuraţia mai elementară a maşinilor de altădată.  Simpatic este (şi) faptul că se pare, mai mult ca sigur, că poza a plecat de la cineva, cumva, din partideaua din care făceau parte şi vajnica amazoană şi apropitarul renumit ca iubitor de consoartă! Una şi aceeaşi persoană care sărea infatigabil intr-o electorală, ţipând numele soţioarei! Poţi să mai zici, precum clasicul, că ”unde nu-i moral, acolo ...?” Eeei, dragilor,  cu astfel de duduiţe duduind de umori, cu mari turbulenţe sentimentale, vajnice tare, abitir purtătoare de vitrion englezesc ne-a procopsit orientarea foarte selectă a grosului tălpii bazei – inconsistente dar foc de civilizate si culte – a acestei ţări amputate tragic de intelectuali după 48 si golite de ţărani, adică de bunul simţ, de ”ruralicidul” cioban Ceauşescu. A suta oară repet, propoziţia care, uite, nu mai este originală şi pe care n-am luat-o de la alţii : trebuie să găsim invăţământul , nuiaua  şi delicateţurile prin care să micşorăm numeralul colosal al ţoapelor şi mitocanilor care au substituit cu o veselie cretină pe minunaţii,trudnicii, chinuiţii, curaţii ţărani de altădată. Să facem jegul sprinţar hoţ, mincinos şi leneş al funcţionărimii proaste şi al derbedeilor excedentari să accepte rindeaua cărţii şi alintul artei. Burdihanele şi bicepşii lor, care in nici un caz nu sunt prielnice muncii, nu se cuvine să devină criterii si imperative pentru politică, şi nici indreptar pentru o posibilă viaţă socială. Sus ar deveni ceea ce şi avem deja, o mahala, o nici măcar codificată, cu o particulară etică a interlopilor, periferie;  iar jos, adică in socialul nostru fără societate, o cocină cu manele, cu imbuibare şi cu trândăvie. Aghioase şi guiţături, pe aici , furt cinic şi decizie ori forţată ori fortuită,  dar mereu cinică şi oneroasă pentru ţară – sus.

Data viitoare, iubiţii moşului, despre ceea ce n-a mai incăput in articolul acesta despre vacanţe şi despre ceea este ... vacant in ţara asta. Adică despre săptămânile pe care şi le-a luat, şmecher, grosier şi arogant, Ponta, pentru a petrece in orasul tuturor mafioţilor nenorociţi, Miami, nişte săptămâni la care crede cel care ar trebui să nu lipsească o oră măcar din fotoliul slugăritului necesar la o ţară vitregită, că are dreptul. L-o fi având, fiindcă aşa spune el. Aşa spune si cel de lângă el. Puteţi spune dvs. altfel?

P.S. Cunoaşte-ţi cântecul, din inaltul folclor suburban, instrunat adesea la nunţile aliea cu dar mare, mânca-ţi-aş : ”la Maiami, la Maiami/ că mai am, c-o să avem/ Doar cu tine, mami dragă,/ să mâncăm şi tot să bem”.