Timpuri prizărite, (de)format mic. Gheboase, întâmplările regretă ivirea lor condamnată, stearpă. Printre scaieţii secetei bolnave, scapeţi bătrâni, învechiţi în rele. S-au aciuiat sus, în prepeleacul puterii, toţi costelivii şi zâmbaţii unui noroc chior, cu decont în frângere de coloană şi în dosire de contracte iniţiale. Ori în rente lunare, macre, pentru obraze subţiri de susţinători patrioţi şi de un eteric idealism. Lipsă teribelă, monşer, de o constituire humanoidă mai închegată, cu vertebrări mai calcifiate decât pot da noroiul şi mucilagina. Aleşii foamei şi ai ţipătului. Zilele trecute a apărut rezultatul unei cercetări sociologice, pe care o doresc neveridică. Din ea purcedea concluzia că peste 40% dintre românaşi sunt cam ciobănaşi; educaţiunea le-ar lipsi,chipurile, în ample proporţii din alcătuirea jivinei interioare. Urmează, cu vânjos avânt, alte 40 şi ceva la sută de bravi componenţi ai naţiei propăşitoare şi de multicel neprăşitoare, inşi cu ceva abecedar de sunete nu chiar guturale şi cu o tolbă de reflexe sociale cu ceva rezon şi inhibiţii. Nici neanderthalieni, nici academicieni; cam gagademicieni, poate... netanderthalieni. Oricum, cumsecădei, oameni de...bine, vă reamintiţi de ei? Eheei! Restul? Prăpădiţii de teleptuali, ăia care n-a muritără, măi, dragă, când o halcă ighemebistică musculoasă din primii 40% le scanda(lau) orori de viaţă lungă şi tihnită. Aceasta-i harta cu dispoziţia naturelului valah, pe contingente şi...culori. Se poate şi pe regiuni, şi pe vârste, şi pe profesii. Primele douâ compartimente de tren fără oprire până la Bucureşti, ar avea culoarea roşie şi culoar liber, fiindcă de aici se alimentează marele bazin PSD. Aici e vâna reavenei(şi ravenei)forţe care ne-a urcat, precum iubirea la Nichita, până” ne-a dat cu capul de stele.”  Şi încă mai mult, graţie geniului popular, spre ”siderele” verzi, spre cele de pe umeri, unde curg pletele şi ne mângâie fetele, aşteptând cupletele,ca şi spre cele funerare. Cât nemuritor folclor, ce curat izvor,cu meandre tandre în concretul splendidei Românii! Acum, nu trebuie să luăm tale-quale, tare la vale, cu această aproximare şi conjectură. Ştiut este ce minciuni subtile, ce falacii (cum ar fi spus întemeietorii ”dritului”) dospesc harnic în cifrăraiele oficiote sau în ”virgulă şi...” din statistici. Dar, ceva adevăr tot agrăieşte: culpa (pulpa cu rană, ca a sergentului de la Vaslui) din ’90 provine, şi nu e o Felix culpa. Adică, nu-i doar vina lui Felix, ăstălaltul, motanul tv, nu chinuita localitate părăsită ca Herculanele. De atunci a început triumful monoton şi neprestigios al unei „sinistre” aparte foc. N-am încercat – eu, dvs, poate – s-o definim în întâmplătprul apariţiei ei în politichia levantină de la 1866 încoace. Oricum, e greu definisabilă. N-are nimic cu vânduţii şi ticăloşii interbelici de extremă stângă; nu-i apropiată nici de ciocănarii lui Gheorghiu Dej, cei care au „omogenizat până la o pastă cafenie România fără elite,  astăzi înmormântaţi încă o dată de erezii lor pudici. Ce să fie, ce să fie ? Nu-s nici „stânga-caviar”, pentru că n-au clasă şi nici clase. Vizichiul nu se bea din recipiente de plastic, mâna nu se vâră adânc în platou. Ţăranii autentici au dat boieri autentici: Zaharia Stancu, Preda, Vl. Streinu, Petru Dumitriu (copil de ofiţer dar nepot de ţăran) mâncau la Capşa fără să încurce furculiţele. Cele două formaţiuni politice duşmance de moarte astăzi reprezintă aceeaşi stângă fără formulă şi încă neintrodusă la formol. O puierniţă de apetituri grosiere, un cuibar de vipere fără dinţi, o fumăraie de infatuări parlamentare, o instituţie blajină pentru obosiţi irecuperabili ca şi pentru amnezici ai formulei proprii. Nu m-am bucurat, repet, citind corolarele anchetei. Cert este, ca un zaţ, că nemulţumirea populară, reală, ca şi subcalitatea foşgăielii neeficiente sau cvasipenale a multor guvernanţi şi parlamentari alcătuiesc un cerc care atât s-a mângâiat pe el, încât a devenit vicios. Din ce în ce mai mulţi se trogloditizează, prin bani, indiferenţă nesimţită, lipsă de criterii şi de scopuri, lipsă de credinţă şi de valori, devenind pe deasupra dar şi funciar manipulabili pentru a ridica în pluşuri de conducere minusuri de vocaţie, carenţe de caracter, întunecimi de interes naţional şi o vastă nepregătire multiplă. Scapeţii bătrâni de care vorbeam. Castraţii disciplinei oarbe sau, mai exact, ai unui interes primar târât şi jilav.

Şova şi Duşa arată cât de şovăitor înaintăm, ebrietat şi şchiop şi cum niciun duş  n-a putut să ne cureţe sau trezească. Slin şi adormire; mâna cu şase degete şi gheare lungi băgată în hasnaua publică. Asta la primul; rămâne de văzut, şi la al doilea. Ei se bucură (se prevalează) de prezumţia de nevinovăţie. Prezumţioşii de înălţimea imaginii lor de sine n-au cum să n-o invoce. Or fi fiind inocenţi; deocamdată se pare că sunt duocenţi. Ba chiar, docenţi în escamotări, invocări de labirintice motive, şi în ucenicii rodnice la pungaşii cu ştaif din cartier. Ce face unul ? Nu găseşte un contract cu Bechtel, unul dintre cele mai nenorocitoare contracte încheiate vreodată, originalul din 2003, parafat, semnat de Adrian Năstase. Ei, cum ai pomenit numele devenit renume pentru... , cum încep să se separe apele mai abitir decât sub toiagul lui Moise. Începe pământul să se... jilăvească, să devină alunecător. Nu-i contractul, la etajul doi s-a schimbat destinaţia camerei care dispunea de seifuri, o întreagă ţesătură încâlcită de plase în care am fost prinşi scandalos de oneros sau de avantajos, depinde de la cine spre cine priveşti. Să ne reamintim că 1 km de autostradă în varianta artistă a iubitorului de chinezării Năstase costa peste 27 milioane de euro. Nici clanul Mararu, nici golanii cei mai abjecţi ai miliardelor clandestine ale Bucureştiului, bagabonţii încă neridicaţi în scaude din urne, n-ar fi îndrăznit asemenea gogoaşă şi tun. Pupăza se împopoţonează şi cu alte colace stridente: firma de avocatură care moşeşte contractul este a mamei nevinovatului Şova. Altă ramificaţie lucrativă, tot pendinte sau adiacentă transporturilor, îl priveşte personal pe neşovăitorul Şova, cel cu chip de ingenuităţi cu lăptic la bot. Mari farsori, mari ingenuităţi!

Duş-a a primit, din partea unui gazetar, şi ministru portofoliului de avioane, tancuri, puşti – toate dezafectate. Toată presa dă ca fundal sonor în relatarea minciunii strepezite cu care Duşa motivează cumpărarea costisitoare a unor aparate de zbor prin Cişmigiu, metamorfozate pe hârtie în vehicule spaţiale cu reacţie, muzica din serialul Twin Peaks. Nu cobor pân’ la a invoca celebra înjurătură a Caţavencilor pentru cei care îşi puneau condeiul, pixul pe acte înrobitoare sau păgubitoare: „Tu-i în pix!” . Vorba era bună pe vremuri, hăt, când mai era câte un hat românesc nevândut. Acum ne-au venit de hac. Hatârul, discreţionarismul, praf în ochi, obrăznicia de a o ţine pe a ta, în răspărul realităţii, neghiobia şi furtişagul cel mai calificat au devenit elemente de coregrafie zilnică.  Ce... coregrafie? Cazacioc şi ţigănească unduire aţâţată de şolduri de başoaldă deschiolată.

De unde vin nimuricii aceştia, din ce bolgie sau mahala? Ei, iar îmi amintesc de sondajul pomenit mai sus, de „bazinul” cu drojdii multe. Şi n-ai cum să nu te gândeşti că unor Haret, Gusti, Angelescu le-au trebuit cel puţin 20 de ani ca să vadă roadele şcolilor pe care tot ei le-au conceput, pe programe şi viziuni prospectiv şi rememorativ româneşti. Dar erau Haret, Gusti, Angelescu.