Periodic, la televizor, vedem reportaje cu bătrâni care trăiesc din pensii a căror sumă, pentru alţii, nu înseamnă nici măcar banii cheltuiţi pe guma pe care o mesteca lunar.
Sume, numite cinic pensii, care, oricum raportate, nu înseamnă nimic într-un stat în care tot ce trebuie să plăteşti se calculează în euro, iar tot ceea ce primeşti în câţiva lei.
Zilnic, vedem bătrâni care stau abrutizaţi şi pierduţi pe câte o treaptă de magazin sau pe la câte un colţ de stradă. Nu întind niciodată mâna. Cel mult se tânguie. Aşteaptă. Pe vreunul din noi. Pe nimeni. Nimic. Sau poate doar moartea pe care o consideră singura scăpare. Şi, cât se poate de tragic şi de cuprinzător pentru realitatea din această ţară, moartea pare că şi este singura lor speranţă şi scăpare.

În România, se numeşte că bătrânii trăiesc. Eu aş spune că se târăsc. Nu de la o zi la alta, ci de la o secundă la alta, în care sunt obligaţi să fie ai nimănui şi să nu aibă niciun fel de viaţă, nici măcar una la limita decentei. Sunt doar obligaţi de alţii, care, chipurile, decid pentru destinul celorlalţi, să se conformeze unui surogat de existenţă. Conducători care îi condamna la indecenta, ca apoi să îi uite imediat.  Existenţa indecenta care presupune pâine, atunci când o au, apă, cât se mai găseşte fără bani, că totul costă, mai ales resursa naturală, aer cât se poate de poluat şi, eventual, cel mult, speranţă.

Aceasta este viaţa bătrânilor noştri, timp în care salariile demnitarilor cresc, se votează onoruri şi favoruri, se anunţă doar pe hârtie prosperitate şi fericire pentru mase, iar noi, dacă nu credem anunţurile pompoase ale celor cu salarii de zeci de ori mai mari decât ale noastre, ne complăcem şi trecem mult prea grăbiţi pe lângă câte un bătrân ce aşteaptă. Iar atunci când ne oprim pentru câteva secunde pentru a-i dă repede câţiva lei, e ca şi cum ne-am şterge astfel propriile păcate, ne-am ierta singuri pentru nepăsarea din restul timpului şi am încerca să uităm că nu aşa (re)dăm demnitatea şi viaţa unui om.

Da. Sunt mulţi. Oropsiţi, uitaţi, muritori de foame. Oameni care, cândva, când erau de vârsta noastră au muncit. Au iubit. Au visat şi au avut o viaţă. A lor. Acum, nu mai au nimic pentru că cineva sau ceva a decretat că a îmbătrâni în România este egal cu a muri. Că bătrâneţea pentru români înseamnă prizonieratul unei neputinţe uriaşe pe care, culmea, nu ţi-o oferă anii, ci tocmai cei din jur. Prin nepăsare. Prin nonacţiune. Prin acţiuni proaste, egoiste şi nocive. Prin credinţa stupidă că tu nu vei ajunge niciodată că ei.
Mi-ar plăcea să aflu prin intermediul acestei scurte introduceri într-o problematică cu adevărat importantă şi care are nevoie urgentă de soluţii reale, câţi dintre noi NU suntem cu adevărat INDIFERENŢI şi câţi putem AJUTA un bătrân din oraşul nostru. Aşa că propun aici şi acum că fiecare între voi, cei care nu aţi rămas impasibili gândindu-vă pentru câteva minute la bătrânul său bătrânică de la colţul străzii pe care îl/o găsiţi zilnic stând şi aşteptând o salvare de la noi, să ajute concret un bătrân.
În fiecare dintre ei, suntem noi. Vom fi noi peste ani. Unde alegeţi să fiţi? La colţul străzii, pe treptele unei biserici sau la uşa vreunui supermarket? Sau într-o casă sigură, trăind decent şi, mai ales, murind decent?