În Prahova, un tată îşi plânge astăzi copilul , într-un alt colţ de Românie, mai multe familii îşi îngroapă morţii pieriţi în accidentul cumplit din Ungaria.
Drame ale unor familii, drame pentru care răspunsul la întrebarea “de ce” nu prea există..
Drame care au devenit subiect de ştiri...Unde se opreşte ştirea şi unde începe decenţa? Fiecare ziarist ar trebui să îşi impună singur limita. Ar trebui să îi spună redactorului şef , eu nu fac ştirea asta şi punct!
Văd imagini şocante cu oameni îndoliaţi, care abia se mai ţin pe picioare de durere...Cumplit...nici nu vreau să îmi imaginez ce e în sufletul acelor familii.
Dar nu vreau să îmi imaginez ce e în sufletul reporterului care scrie o astfel de ştire, care publică imagini cu sicrie, cu lacrimi, cu coroane mortuare, cu oameni îmbrăcaţi în haine cernite...Regret, dar asta nu este presă...este şacalism...este goana după un număr cât mai mare de vizualizări.
O cursă nebună în care uităm să fim oameni, uităm să respectăm durerea şi intimitatea celui de lângă noi, uităm că oamenii aia, încercaţi de soartă, au nevoie doar de o îmbrăţişare, nu şi de mediatizarea durerii lor.
Întreb doar...pentru ce? Merită? Eu cred că nu!
