Chiar dacă nu crezi pe de-a-ntregul în numerologie, istoria şi cutumele te silesc să recunoşti repetarea obsesivă a anumitor cifre pe care bunul-simţ şi o înclinaţie (oricât de firavă!) spre mister le fac magice. Să-l luăm, de pildă, pe şapte. La vechii greci, minunile lumii erau şapte, ca şi porţile Tebei, aşa cum sunt, pentru creştinii din veac şi de azi, zilele săptămânii (pentru că Dumnezeu a făcut lumea în şase zile, iar în cea de-a şaptea s-a odihnit) şi, de ce nu, cele Şapte Păcate Capitale. Pe ultimele, o definiţie precisă, catolică, ni le aşează, într-o scolastică ordine a importanţei, după cum urmează: Mândria, Zgârcenia, Desfrâul, Invidia, Lăcomia, Mânia şi Lenea. Dacă unele dintre ele, prin jocul evoluţiei civilizaţiei moderne, se accentuează sau se estompează, Mândria îşi păstrează neabătut, de secole, prima poziţie.

De ce tocmai Mândria?, ne-am putea întreba. O definiţie (tot catolică!) o consideră „o supraapreciere de sine ce duce la dispreţuirea altora şi la negarea dependenţei de Dumnezeu”. Iar o simplă privire, detaşată sau din interior, aruncată spre „Minunata lume nouă” în care trăim, ne dă toate explicaţiile de care avem nevoie: individualism, însingurare, egoism, fugă de Dumnezeu. Pentru că tot ceea ce ştim, tot ceea ce ne vine de la vechii greci şi din etica iudeo-creştină este marcat de vremurile pe care le trăim, de adaptarea continuă a filosofiei noastre de viaţă în faţa unei realităţi mereu schimbătoare.

Ce face oare două fiinţe omeneşti, chiar şi atunci când se află într-o totală comunicare, într-un spaţiu haric, să se lase târâte în păcatul Mândriei? Aparent, lipsa de toleranţă şi de control, dispreţul faţă de celălalt, frustrarea. La cel de-al doilea strat logic, cel profund, justificarea ţine de forţă, de ciocnirea (din care sar scântei!) dintre două personalităţi accentuate, de nevoia de confruntare, cuprinsă dintotdeauna în gena umană. Fiindcă, deşi seduşi de civilizaţie, rafinaţi de traiul în societatea modernă, ne-am păstrat structurile arhetipale şi, din acest punct de vedere, nu suntem foarte diferiţi de strămoşii noştri primitivi.

De ce simte omul modern, altminteri cu instinctele belicoase tocite şi dedat organic la armonie şi confort sufletesc, măcar din când în când, necesitatea argumentaţiei furibunde? Să ţină ea loc, chiar şi într-un cuplu, de încleştarea fizică, de sângele risipit în ţărână, care a stropit, de atâtea ori, popasurile de pe Via Crucis a umanităţii? Să nu poate fi consfinţită forţa, poziţia dominantă altfel decât prin mijlocirea unui turnir cu rezonanţe medievale, fie el şi de vorbe?

Din fericire, antidotul vine de la Dumnezeu şi se cheamă Iertare. El intră într-o totală contradicţie cu sălbatica şi necruţătoarea „cruzime a naturii”. Săbiile se întorc în teacă, visatul sânge se transformă în lacrimi, glasul tăios capătă inflexiunile lirei. Un sentiment, un val de sentimente până atunci necunoscut inundă sufletele ca o ploaie divină, binefăcătoare. Şi restul e uitare.