Mi-am întărit convingerea că titlul acestei serii de articole care se vor derula până la alegerea noului preşedinte nu este deloc exagerat. Observ cum zi de zi disputa electorală este mai mult o înfruntare crudă, că armele folosite sunt dintre cele mai mizerabile, iar fiecare tabără îşi numără periodic victimele dintre combatanţi sau cele colaterale. Şi când te gândeşti că de data asta mobilul este fotoliul de la Cotroceni, cea mai importantă demnitate din România, dar cu atribuţii limitate dacă deţinătorul funcţiei e dispus să respecte Constituţia. Numai că în mentalitatea colectivă, în cei 10 ani de domnie Băsescu s-a amplificat percepţia conform căreia preşedintele este puternic datorită controlului prevăzut de lege asupra serviciilor secrete şi a posibilităţii, ilegale, de influienţare a Justiţiei.

Campania din acest an este ca de obicei una negativă, cu menţiunea că modalităţile de a-ţi insulta şi discredita adversarii cunosc o evoluţie care era greu de anticipat în urmă cu 5 ani. Mass-media, televiziunile în special şi internetul au un rol enorm în manipularea celor care urmează a vota pe 2 şi 16 noiembrie. Interesant este că de data aceasta, un nou actor este implicat vizibil în campania electorală. Să ne amintim că înainte de alegerile parlamentare din 2012 DNA şi-a impus un time-out de o lună, timp în care a dispărut din spaţiul public. Iată că acum avem parte de un adevărat exces de hărnicie din partea procurorilor DNA : aproape că nu există zi lăsată de la Dumnezeu în care să nu asistăm la o anchetă, o arestare sau o cerere de începere a urmăririi penale pentru unii dintre demnitarii ţării. Să recunoaştem, nimeni nu ar trebui să fie deranjat de acest lucru ; probema e că exact în această perioadă electorală sunt scoase la iveala cazuri de corupţie, trafic de influienţă, evaziune fiscală care la fel de bine puteau să apară în urmă cu o lună, un an sau de ce nu, peste două luni. Aşa că rămâne o senzaţie apăsătoare de interes politic electoral în modul în care sunt instrumentate o serie de dosare de către Justiţie.

În această categorie, a marilor lovituri de imagine în timpul campaniei electorale intră megascandalul Microsoft/Siveco şi ancheta penală declanşată la rafinăria Lukoil din Ploieşti. Sigur, pentru noi prahovenii, al doilea caz nu are cum să ne fie indiferent. Ar trebui să plecăm de la faptul că industria petrolului nu e nici condusă şi nici controlată de îngeraşi ; evaziunea fiscală cât şi mecanismele care o fac posibilă duc fenomenul la dimensiuni îngrijorătoare. Nu cred că cei de la rafinăria din Teleajen sunt mai breji decât alţii, dar Lukoil trebuie să fie tratată ca orice altă companie care funcţionează pe teritoriul României, străină sau românească, trebuie supusă legilor acestei ţări şi trebuie să plătească pentru propriile nereguli. Chiar în situaţia în care cunosc repulsia unora dintre noi pentru ruşi, mi se pare exagerată şi periculoasă această avalanşă mediatică pornită împotriva investiţiei de la Petrotel, campanie care de multe ori s-a transformat în ameninţări belicoase la adresa Rusiei. La ce ne folosesc ? La un post de televiziune central, într-o emisiune cu moderatori isterici se titra pe burtieră : „Putin, ia-ţi Armata Roşie înapoi !” Recunosc, am vrut de vreo două ori să ies afară să văd dacă nu cumva Putin se plimbă cu tancul prin curtea mea ! Cu atât mai mult cu cât unul dintre invitaţi povestea că a remarcat el că staţiile Lukoil din România sunt ascunse prin tufişuri pe drumuri secundare ; nu cumva au fost amplasate special astfel pentru a uşura alimentarea cu combustibil a tancurile ruseşti când acestea ne vor călca ţara? O armată de bezmetici nepricepuţi au ţinut să-şi dea cu părerea în legătură cu subiectul. Dar poate ar trebui să-i înţelegem, atâta vreme cât şeful statului ameninţă compania : „Dacă mâine Lukoil nu reia producţia, naţionalizaţi rafinăria.”

Un pic de istorie nu strică, mai ales că dacă o uităm, ea riscă să se repete. În iulie 1997, guvernul Ciorbea din care şi Traian Băsescu făcea parte, a lansat o listă cu 17 întreprinderi ale statului care urmau să fie lichidate ; printre ele, trei erau din Prahova: rafinăriile Petrotel şi Vega şi Combinatul Chimic Valea Călugărească. Eram prefectul Prahovei în acea vreme şi după vreo trei zile de stat pe la uşile premierului, am reuşit să opresc lichidarea celor două rafinării. O reuşită de moment (la care m-a ajutat enorm şi regretatul deputat PNŢ-CD Mircea Munteanu), pentru că din cauza problemelor financiare şi a lipsei de materie primă, Petrotel nu avea cum să reziste. Consider şi astăzi că rafinăria Petrotel ar fi dispărut dacă în februarie 1998 nu începea procesul de privatizare cu Lukoil. Ne place sau nu, cu bune şi cu rele, iată că au  trecut 16 ani de când Lukoil operează în România. Şi foarte important, cu ţiţei adus de afară şi nu mulgând din cele mai puţin de 5 milioane de tone care se mai extrag anual la noi, aşa cum fac alţii !

Iar dacă domnul Băsescu solicită guvernului actual să preia rafinăria Petrotel-Lukoil, de ce nu a cerut acelaşi lucru şi guvernului Boc în 2009, când OMW a dispus închiderea rafinăriei Arpechim din Piteşti ?