Întrebarea, mai mult sau mai puţin retorică, devenită titlul prezentului editorial, s-a născut după ce, răsfoind însemănări mai vechi, am dat peste o clasificare originală, ieşită din rigoarea strictă a cursurilor academice, făcută de un vechi amic iubitor de înţelesuri adânci.

Statul democratic ar fi acela care funcţionează ierarhic, pe competenţe care asigură comunicarea între interesele statului şi relaţiile economiei de piaţă. Statele nordice, Olanda sau Anglia s-ar încadra în acest concept, despre care vorbesc şi politicienii noştri, deşi este evident că realitatea nu-i îndreptăţeşte sa o facă...

Statul poliţienesc, in care autorităţile prezintă legile indispensabile care trebuie respectate în interes naţional şi oprimă fără nicio nuanţă sau negociere orice abatere de la program. Rusia, Israelul sau China ar ilustra acest tip  de stat. Prezenţa  SUA in această categorie rămane de discutat, având în vedere rolul pe care şi l-a asumat această uriaşă naţiune...

Statul manipulator este format din oligarhii mafiote, autorităţile sunt corupte de la A la Z şi, beneficiind de atributele pluralismului, se ascund în spatele partidelor politice, manipulează prin diferite mijloace, pentru a obţine voturi; odată ajunşi la putere, aceşti politicieni vor negocia intre ei o îmbogăţire rapidă din fondurile ţării doar a unei găşti clientelare . Grecia şi Italia sunt ţările pe care amicul meu le alege drept exemple negative, dar eu cred că oameni ca ei sunt şi pe la noi; îi vedeţi pe la televiziuni solidarizând cu oamenii ca noi , refuzând la infinit să răspundă la întrebări incomode...

Statul magician, un stat cu instituţii discrete, cu prezenţe politice vagi, guvernare prin programe, dar care asigură ordine, coerenţă, stabilitate şi performanţă, Germania şi Elveţia fiind modelele.

Balansând între a fi un stat de drept şi unul de drepţi ( dar nu în sensul virtuos...) România dorurilor şi speranţelor noastre  este, ca întotdeauna, originalitatea însăşi. Oamenii aleşi să o definească politic au combinat, savant pentru ei, noţiunile într-atat, încât ne regăsim peste tot, dar niciodată unde trebuie, adică pe acel drum clar definit, chiar dacă am şti că suntem la început, mereu la început, ca miticul Sisif, despre care Camus spune că este eliberat de chinuri doar când coboară în pas săltat la vale să-şi ia din nou în spate stânca!

În 2005, acelaşi Tom Gallagher despre care vorbeam în articolul trecut, afirma că Traian Băsescu va trebui să clădească un sistem public şi privat bazat pe un set de valori etice complet diferite. De răspunsul onest pe care îl vom da la această întrebare depinde, în chip dramatic, viitorul statului român. Şi poate că vom ajunge sa fim şi noi părtaşi la înţelesul benefic al maximei lui Einstein: Cei care au privilegiul de a şti au obligaţia de a acţiona. Pentru şi în numele tuturor, aş adăuga, cu voia dumneavoastră!

P.S. Un gând bun tuturor, filtrat de lumina sticloasă a toamnei, nicicând mai frumoasă, vorba lui Arghezi.... Şi o minunăţie de-a lui Nichita, care se întreabă de unde s-ar tăia oamenii dacă florile ar dărui oameni florilor şi nu invers...