Orice oraş care se respectă îşi are nebunii lui. Civilizaţia modernă este, într-un fel, şi un elogiu adus nebuniei, ca să-l cităm, măcar în treacăt, pe Erasmus din Rotterdam, ca şi un tribut plătit alienării pe care o generează fiinţele omeneşti, obligate de geografie, istorie sau întâmplare să trăiască, în număr tot mai mare, laolaltă.

Ce este oare aglomeraţia urbană, de la burgul medieval la megalopolis-urile futuriste ale secolului al douăzecilea, altceva decât o sfidare a satului patriarhal, a simplităţii lui morale şi sociale, altceva decât o provocare, superbă în sofisticata ei artificialitate, a vieţii idilice şi previzibile pe care omenirea a dus-o vreme de milenii?

Dacă „veşnicia s-a născut la sat”, cu siguranţă că nebunia a înflorit la oraş, în mediul citadin în care sentimentul de stup supraaglomerat, de anulare a individualităţii, de singurătate în convieţuire şi de etern conflict cu semenii şi ierarhiile conduce la sminteală.

Nebunii satelor n-au clasă. Ei sunt ori victimele unei eredităţi tarate, ori subiecţii şocurilor unei realităţi primitive şi brutale. Ţicniţii oraşelor au farmec şi stil, bântuie străzile mânaţi de obsesii sau de întrebări schimonosite al căror răspuns nu-l ştie decât Dumnezeu.

Nici Ploieştiul nu face excepţie de la această lege imuabilă. În copilăria mea, eram fascinat de cei câţiva nebuni cu care o legislaţie permisivă, uriaşa disponibilitate de timp şi o inocenţă zâmbitoare popula răspântiile şi parcurile. Cel mai spectaculos era Mauriciu, care-şi făcea veacul în zona de la Picadilly, unde cred că şi locuia. Gesticula bodogănind pe stradă, cerşea ţigări şi înainta pe trotuar tăind aerul cu braţele sale foarte lungi, urmat întotdeauna, la câţiva paşi, de blânda şi miniona lui soţie. Cea mai fermecătoare era Florence, care-şi pierduse logodnicul în război şi colinda de-atunci oraşul machiată strident şi preţios, într-o frumoasă rochie cloche, cu părul despletit sub pălăria extravagantă, istorisindu-şi drama trecătorilor dispuşi s-o asculte.

Căci între nebunii de tot soiul, cei care se smintesc din dragoste alcătuiesc un fel de elită. Pentru că nebunia este, cel puţin în cazul lor, o disperată fugă din faţa realităţii, drumul spre o euforie care, chiar dacă nu e plenară şi firească, rămâne, totuşi, o formă de fericire.

„Doamne, îndură-te, ai milă de nebuni şi de nebune! O, Ziditorule! pot fi monştri în ochii Aceluia care singur ştie de ce există, cum s-au făcut şi cum ar fi putut să nu se facă?” (Baudelaire).