Revoluţia din 1989, ce părea a fi momentul descătuşării noastre supreme, ne-a găsit, ca întotdeauna, de altfel, nepregătiţi, pradă unei cumplite crize morale. După primii doi ani de libertate îngăduită, după toate convulsiile sociale violente, care ne-au aruncat într-un tărâm democratic al nimănui, am înregistrat semnele consistente ale noului exil românesc. A fost cea mai dramatică pierdere de substanţă naţională după abdicarea regelui şi instaurarea forţată a regimului comunist.
Tinerii progresişti numiţi ironic bonjurişti doar pentru că se salutau cu bonjour se întorceau din Occident, de la studii, însufleţiţi de progresul naţiei lor, pregătiţi să înfăptuiască Revoluţia de la 1848. Cei de acum aleg, cel mai adesea înlăcrimaţi, exilul, pentru că Ţara, prin clasa ei politică, nu este pregătită să le ofere nici măcar iluzia unui viitor…
Această pierdere de substanţă românească din ultimele decenii este o explicaţie majoră pentru situaţia în care ne aflăm. Continuăm să ne înstrăinăm profesioniştii, a căror pregătire ţine mai degrabă de harul unor dascăli, decât de rezultatul unui proces coerent. De aceea, reprofesionalizarea României devine o ţintă ce ţine de securitatea naţională!
Cu vreo trei ani în urmă, numele lui Călin Georgescu, autorul Strategiei durabile a României, era vehiculat cu speranţa pentru postul de premier(ca şi acum, eram tot într-o criză…). Dar cum să numeşti prim-ministru un om din afara sistemului, care mai are şi curajul de a spune răspicat: Criza prin care trecem nu este doar financiară şi economică, ci şi una morală şi intelectuală. În acest context, incompetenţa şi corupţia merg mână în mână, formând un sistem care se apără pe sine însuşi.
Amestecul de minciuni, găleţi colorate, pixeli discutabili şi găselniţe de PR, iată ţesătura sufocantă prin care binele răzbeşte tot mai greu. Cea mai gravă fractură nu este aceea între palate sau între stânga şi dreapta ( vă mai amintiţi de un partid al cărui slogan era-Noi cu voi? Ei cu ei!- în timp ce, cu o laşitate exemplară, îşi schimba culoarea devenită simbolul aroganţei?). De fapt, România se împarte simplu în doar două categorii: oameni ca noi şi oameni ca ei! Două categorii imposibil de intersectat, cu excepţia momentelor în care au nevoie de votul nostru, la fel de mult cum avem noi nevoie de iluziile pe care ni le vând( Balzac spune că distanţa între oameni poate fi, uneori, ca o durere fizică…).
O ţară în care, spune editorialistul de la Deutsche Welle, ceea ce se vede este mult mai puţin important decât ceea ce nu se vede şi în care sursele de mândrie ale statului nu sunt marile construcţii publice, performanţele sistemului şcolar sau ale celui de sănătate.
O ţară în care fini şi naşi, înfrăţiţi în tăcerile ce le garantează libertatea de a sfida, se desfată, rafinat, ascultând înduioşaţi maneliştii noştri minune, din a căror gândire vă prezint esenţialul: Cine a venit să joacă să joacă! Cine nu să nu ne-ncurcă!"
