„Lumea nu-i făcută pentru îngeri.” O frază rostită adesea şi sub care ne ascundem compromisurile, cedările, ticăloşiile. Izgonit de multă vreme din Rai, omul, chiar dacă păstrează nostalgia Paradisului Pierdut, s-a adaptat cumplit de bine vieţii pământeşti şi şi-a făcut din asta un titlu de glorie.

Cele câteva mii de ani de cultură sistematică (o perioadă foarte scurtă în economia naturii, structurată în uriaşe ere geologice, de sute de milioane de ani) nu înseamnă, de fapt, decât o continuă şi repetată involuţie. Relaxarea principiilor morale, cruzimea ridicată la rangul de precept, obsesia malefică a puterii şi banului constituie simptomele crepusculului fiecărei civilizaţii.
L-au trăit vechii egipteni, locuitorii Eladei, romanii, Imperiul Otoman, Imperiul Britanic, şi lista poate continua la nesfârşit. Ciclic, societăţile se ridică şi se năruiesc, mereu după aceleaşi reguli, inspirate, probabil, de implacabilele legi cosmice care fac dintr-o stea, după atingerea strălucirii maxime, un tânguitor cimitir ceresc, o „gaură neagră”.

Degradarea codului etic reprezintă întotdeauna, într-o cultură, un efect pervers al cuceririlor tehnologice. Începutul de mileniu pe care îl trăim conţine neîndurătoarele semne ale sfârşitului civilizaţiei umane moderne. Un epilog fermecător, dar nu mai puţin dureros. Sincretismul de religii şi filosofii, amalgamul de rase şi mentalităţi, pofta epicuriană de viaţă, fuga febrilă din faţa realităţii, respingerea simplităţii naturii ne condamnă definitiv la dispariţie. Finalul nu este decât o chestiune de timp.

Îngrijorat de soarta lumii de El create, Dumnezeu ne trimite, din când în când, mesageri. Spre deosebire de profeţii din vechime, de „glasurile strigătoare în pustiu”, ei nu sălăşluiesc în deşert sau pe crestele munţilor, ci printre noi, mimând cu stângăcie condiţia umană ca să-şi ascundă aripile tremurătoare de înger. Intransigenţi şi justiţiari, pururi inadaptabili, ei chiar practică principiile din vechime pe care noi doar le proclamăm: refuză compromisul şi cedarea, dispreţuiesc puterea şi banul, se apleacă, sincer şi direct, asupra nemărginitei suferinţe umane.

Gesturile, atitudinile, frazele lor scapă oricărei logici imediate, pentru că nu sunt supuse condiţionărilor directe care ne structurează nouă existenţa. Nu se pot schimba din unicul motiv că nu pot face altfel, pentru că mintea lor de cristal s-ar sfărâma dacă posesorii ei s-ar lăsa tentaţi de vreo formă, oricât de neînsemnată, de ticăloasă adaptare.
Aceste spirite radicale, venite parcă din altă lume, devin duşmanii noştri cei mai mari. Simpla lor prezenţă distruge alibiul sub care o întreagă omenire forfoteşte nemernic, smulge poleiala de pe chipul falşilor idoli, transformă justificările în pretexte. Îi târâm în noroi, le tratăm virtuţile ca pe nişte metehne, îi împingem spre moarte cu indiferenţa unui Pilat din Pont.

„Lumea nu-i făcută pentru îngeri”, rostim adesea, şi trecem falnic şi suficient pe lângă fiinţa cerească în agonie, cu aripile însângerate de jalnica noastră ură.