De căte prăbuşiri mai avem, oare, nevoie ca să înţelegem că  nu suntem decât nişte  amărâţi de cobai  aruncaţi în jocul  politic al zilei, făptuit, cel mai adesea , de  o armată de incompetenţi fideli, cu jupânul în suflet ?

       Scena politică a României de astăzi  este, de fapt,  un  mare studio cinematografic. După ce îşi termină replicile din scenariul întocmit de sistem , aceşti cabotini învestiţi cu speranţele noastre înfocate şi mereu înşelate se întorc senini la statutul lor real.  Soţia unui  vicepremier ameninţă birjăreşte, fără pic de estetică  feminină, o fostă doamnă  ministru  demisionează  iremediabil şi definitiv din partidul a cărei dreaptă emblemă  devenise, un fost ministru al învăţământului se filmează întocmind o cerere, compoziţia sa neputând primi notă de trecere, pentru un subiect  ce ţine de clasa a VI-a. Dar la ce să ne aşteptăm, când numirile în capul trebii ţin,  mai degrabă, de  capriciile consilierelor, decât de rigoare şi de competenţă ?

          Washington Post  pune degetul pe rană: România, o ţară fără duşmani, are şapte servicii secrete care nu pot localiza un avion. Zeci de milioane de euro au fost daţi pe programul STS pentru a face funcţional celebrul 112 dar, atunci când specialiştii  plătiţi cu salarii de zece ori mai mari decât cele din învăţământ,  au fost chemaţi să-şi îndeplinească îndatoririle de serviciu, s-a ales praful de toată ţesătura aproape mistică, oarecum intangibilă, care invăluie tăcut România de astăzi.

         Priviţi rezultatele descurajante ale  elevilor noştri, la testul Pisa!  E, însă, mai profitabil politic să acuzi învăţământul,  decât să-l susţii, aplicându-i o  reformă corectă , necesară, şi, de ce nu, vizionară. Cât de orb să fii să nu vezi că elevii aflaţi în frunte aparţin unor ţări care de ani de zile investesc masiv şi inteligent  în educaţie?  E mai profitabil, însă, să faci din copiii românilor generaţii fără identitate, pentru că atunci când inventezi pericole  pe care doar tu le poţi rezolva nu ai nevoie de oameni care să gândească, ci să te urmeze necondiţionat (vezi sand-box syndrome). Dar cum ar putea aceşti oameni aflaţi în înaltul ucis al speranţelor noastre să dea răspunsuri pentru România, când ei evită să răspundă întrebărilor despre ei înşişi, îngăduind cinic realităţii să devină una cu adevărul?

           România este ţara lui asta este. Nu există leac, nu există salvare, nu există soluţii, scrie, pe blogul său, George Damian, un intelectual  pe  deplin stimabil.

          Şi pentru ca tabloul prăbuşirii noastre să fie complet, vă supun reflecţiei rândurile celui mai aprig susţinător prezidenţial , omul care şi-a făcut din victoria dreptei în România un adevărat ideal, profesorul Tom Gallagher : Oricât de greu mi-ar fi să o spun, mă tem că, astăzi, societatea românească în ansamblu seamănă tot mai mult cu cea a romilor, împărtăşindu-i orizontul extrem de limitat. Mai presus de orice, reacţia multor tineri români faţă de România este similară cu  cea a majorităţii cetăţenilor de etnie romă. Nu este o ţară care să  îi inspire, care să îi determine să coopereze cu ceilalţi sau să facă sacrificii. Este doar un teritoriu în care locuiesc din întâmplare şi pentru mulţi dintre ei a pleca făra a se mai întoarce nu implică niciun sentiment al dezrădăcinării.

              Cât e adevăr şi cât e prăbuşire în această radiografie occidentală, nu ştiu sau, cel puţin, nu ştiu acum . Tot ce ştiu este , însă, că o tăcere vinovată o însoţeşte!

P.S.

               În ciuda vremii şi a vremurilor, sunt oameni care fac din patriotism şi respectul tradiţiei  fapte  de viaţă. Sâmbăta trecută, am fost invitat la sărbătoarea Vasilopita, a comunităţii greceşti din Ploieşti. Acolo, am reîntâlnit un prieten de suflet căruia îi mulţumesc, o dată în plus pentru tot ceea ce face (şi) în folosul copiilor noştri. Mulţumesc,  Dragoş  Zisopol, mulţumesc, prietene! Efharisto poli!