Se simte în aer un miros de gheaţă obţinută din mercaptan. Gazul acela faimos care mai răzbate, câteodată, puţind prin bucătăriile gospodinelor atunci când instalaţia de gaz răsuflă, emanând un miros ca de fasole aflată în a treia zi de stagiu militar. Lumea doarme în ghete şi visele concetăţenilor noştri încep cu o scenă în care Ploieştiul se înfrăţeşte cu Zurich, iar elveţienii ne roagă disperaţi să-i scăpăm de câinii vagabonzi. Noi le răspundem că avem alte treburi.

De altfel, ca să fim drepţi şi să judecăm ca atare, cred că 90 la sută dintre politicienii romani ar trebui să facă cinste zilnic acestor patrupede nevinovate care reprezintă o importanţă tema electorală. Aceea de a scăpa într-un fel sau altul, de câinii vagabonzi, dorinţa întotdeauna înflăcărată în campania electorală, dar mai apoi uitată, alături de multe altele.

         Ştiam de mult ca problema câinilor vagabonzi este un neverending story, municipalitatea neputând să ia măsuri ferme şi eficiente, din lipsa banilor la buget. Că niciun medic veterinar nu doreşte să se ofere voluntar şi nici nu vrea să ajute oraşul în rezolvarea acestei probleme, veterinarii nefiind de acord să facă pe Bunii Samariteni, varianta ploieşteana. Dacă vrem să rezolvăm problema sunt necesari bani, şi bani şi, finalmente, alţi bani. Iar bani nu sunt. Asta îmi aduce aminte de o relatare a unui coleg, avocat din Roma, care îmi spunea că taberele de rromi din jurul marilor metropole italiene nu sunt desfiinţate deoarece, prin menţinerea lor, administraţiile municipalităţilor respective au acces la importante fonduri de integrare a acelor persoane. Bineînţeles, nimeni nu vrea să piardă banii, iar taberele sunt menţinute pentru finanţare. Menţinerea unei probleme este întotdeauna mai eficientă decât rezolvarea ei, ne învaţă europenii. Iar noi suntem eminamente incapabili să rezolvăm această problemă de o manieră onorabilă.

Revenind la noi şi la problema câinilor vagabonzi, trebuie să recunoaştem că suntem depăşiţi cu totul. Şi financiar, şi logistic şi, de ce nu, ca nivel de cunoaştere a fenomenului. Şi nici nu ne omorâm cu firea să rezolvăm această problemă. Pe de-o parte, câteva ONG-uri, de altfel oameni respectabili, cu dorinţe şi cerinţe raţionale, pe de altă parte, o municipalitate fără bani, fără specialişti, cu salariaţi plătiţi mizerabil şi cu un consiliu uitându-se lung, într-o pungă goală, lăsată aşa de vreo câţiva ani.

Deci, să facă bine câinii fără stăpân să aştepte pentru a îşi cunoaşte destinul. Legea eutanasierii câinilor fără stăpân este una esenţialmente cretină, confundând exterminarea ca scop cu eutanasierea că metoda. Ca de obicei, pentru a bifa o emanaţie, Parlamentul României s-a grăbit să condamne la moarte o specie, cu o ranchiună pe care nu mi-o pot explica. Cu puţin noroc pentru patrupede, fiecare localitate va trebui să aibă decenţa de a îşi rezolva problema ţinând cont de bunul simţ pe care îl presupune coexistenta. Dacă Ponta a putut să coabiteze cu Băsescu, de ce nu ar putea şi oamenii să facă acelaşi lucru cu câinii, aceştia din urmă oferindu-ne avantajul că nu folosesc invective ? Deja romanii s-au împărţi în două tabere : cei care vor vrea stârpirea imediată a patrupedelor fără stăpân, iar alţii, mai miloşi din fire, care cara resturile de mâncare în spatele blocului, unde-i aşteaptă haita.

Până la urma valul va trece. Vor fi ucişi, în adăposturi sau în afara lor, poate sute de mii de câini. Unii vor face averi din asta. Apoi se va aşterne, din nou, uitarea, că singura soluţie de a nu mai fi agasaţi de această problemă, a cincea epocă glaciară în războiul românesc dintre om şi câine. Acum, la ultima frază a acestui articol, încerc să trag o concluzie. Mă uit în ochii câinelui meu, îl mângâi şi simt nevoia să mă opresc. În aceste condiţii, nu mă simt confortabil ca om.