Mânec greu la lucrul, mereu plăcut şi limpezitor pentru mine, al rânduleţelor de faţă. Nu-i de colo, necum simplice, să propui (= pui înaintea ochilor minţii) unor oameni cu ”fasonul” lecturii printre rânduri, de context şi a desenului nexplicit din spatele covorului, păreri şi un simulacru de stil, nici acute, nici expresiv. Încep tatonant, lăsând să urce din memorie şi dicţionar arhaismul ” a mâneca” = a porni dis- de-dimineaţă. Aşa cum am pomenit cu toţii că făceau moşii noştri: nu pierdeau vremea de frunza frăsinelului. Mă mai cutremur, suportabil, de anvergura misiei prin care ar în mine şi la care m-am angajat cu onestităţi nu chiar discutabile şi cu dexterităţi îndoielnice de formulă şi , în sfârşit, vă salut! În fapt, nu carenţa de subiecte nu-mi dădea ghes, deşi, nu mă pot lăuda cu contrarul; caracterul aproximat şi straşnic de delicat al ”temei” ar fi fiind, cumva, dătător de inhibiţii şi exigent de eufemisme. Ce mai turuială?! Ar fi vorba de puterea pe care a luat-o masa şi nu ...poporul; aroganţa care i s-a permis unei pături, cam mitocane, oricum, vulgare, obraznic- agresive ,de a interveni în toate cele ce sunt, fiindcă sunt, şi în toate cele ce nu sunt, fiindcă nu sunt. Fără să fiu vreun priceput sau vreun pricepător, sunt un păţit, un păgubaş, un perdant amar(ât) al unei vieţi care,măcar acum, în ”democraţie”, putea să-şi dezvolte potenţialităţi mai igienice, mai salubre. Iar ceea ce văd şi aud, auziţi şi vedeţi. Incultura zglobie şi pedagogă, damful şi răspărul...civic (” javră ordinară”), ”dezinvoltura de bodegă, monologul arogant şi monopolul rinascimental al cunoaşterii enciclopedice (de la politică la metafizică, de la agricultură la Codul fundamental), poftele ridicate la rang de criterii, nesimţirea uriaşă, pretenţioasă şi amnezică, în fine, prezumţia obeză despre sine a acestei ...cum să-i spun, ”minore majorităţi”, post- proletaro- colectiviste, cu ceva miasme lumpen e funestă. Uf!!! Am zis( şi cât...şi cum...) şi mi-am salvat sufletul. Sper că nici dvs. n-aţi murit de tot. Diabolic, atunci, voi persevera. De unde această masă păstoasă, clisoasă, de abdomene pansive şi pasive, de amatori de chefuri de baracă, de divertisment gen Vacanţa mare, de exigenţe etice de puritatea unui ”să moară şi mama lui”, nu( prea) ştiu.  Pot să aproximez, hermeneut cum sunt.    Să urc spre nefastul an 1947, când ni s-a pecetluit... îngheţul, ruptura în organicitate, decapitarea. Cam de atunci se originează împiciorongarea acestui miriapod, gasteropod sau ce...Linne̒ va fi ştiind ce este această vietate cu o mie de capte nu foarte gânditoare numită bobor, masă, gloată, adunătură. Extincţie şi amestec în pierdere. S-a tot lăudat clasa muncitoare, aburcată suin în copac, în timp ce  burghezia de altădată- ofiţeri, profesori, avocaţi, juzi, patroni, bancheri, toţi oameni de bună condiţie, precum şi ţăranul, măria-sa ţăranul din veac şi din mileniu au fost cu toţii anihilaţi. Aşa au apărut bunicii şi tăticii ţoapelor, derbedeilor, leneşilor, învârtiţilor de azi. Repet: gloata nu e poporul, după cum nici tagma jefitorilor... nu sunt demofob, nu sunt ţoapă cu fumuri pariziene. Dintr-o parte şi nin alta a originilor efemerului meu neînsemnat se află tărani abitiri, iubitori de muncă dură, pietros de dură. Ca la Arghezi, însă, şi jos, jos de tot eu sunt primul care a schimbat ”sapa-n condei”. Deci pot să fiu revulsiv faţă de placida mulţime burduhănoasă, fără criterii etice şi fără aspiraţii. Să ne înţelegem: nu am pretenţii decât de la mine şi atunci mi le numesc exigenţe. Nu pretind ca milioanele... nefaste (Eminescu) să lase super-urile duminica şi să meargă la Memorialul durerii. Nu cere nimeni acestui ”dictator manipulat” care este boborul să se complacă în lecturi, vizionări şi audiţii cu exquises. Să rămână în atonia lui puţin credincioasă, respublicană şi pleziristă. Dar nici să fie dirijat bovin pe treburi de ICR, când zeci de ani nu s-a indignat că Doina lui Eminescu nu e în manuale; că A. Toma şi Neculuţă îi substituiau pe Blaga şi Arghezi. S-o vezi pe Veta indignată de Cărtărescu când maică-sa n-a răbufnit atunci când doar rezistenţa stâlpului central a împiedicat demolarea... Coloanei infinitului;să-i vezi pe proletarii dornici de miliarde, nostalgici ai lui Ceauşescu, cum s-au ofuscat pe Băsescu atunci când regele Mihai a fost jignit.

Multe exemple de contrarietăţi stupefiante pot fi date. Rămân democrat funciar. Adică, vorba liberalului Moromete, aş plăti şi fonciire pentru asta. Dar nu confund democraţia cu ohlocraţia, cu regenţa pauperă în spirit a masei rânjite şi ” lucrate”, în acelaşi timp,  pe ascuns de maeştri mediocri în diversionisme. Infatuată şi plângăcioasă, uitucă şi flămândă perpetuu, masa nu poată să facă decât să tragă în jos un ... popor. Nici elitele nu mai sunt exultant şi sobru îndreptăţite de/cu aureola lor. Minorul şi interminabilul paradox românesc face ca această gloată să contribuie, amorţit şi indiferent la alegerea unor vizitii, chiombi şi ebrietaţi, din chiar rândurile ei şi de care tot ea nu este mulţumită. Nici vătafii şi timonierii nu sunt mulţumiţi de populaţiunea ignară care i-a ales, prin linguşiri, cadouri meschine şi dirigenţie tv Vântu şi Felix. Şi unii şi alţii, nemulţumiţi foc de ceilalţi şi tare satisfăcuţi de ei însăşi. Să fii în acelaşi timp decident şi buricuţ al mapamondului, şi cătrănit de obidă faţă de ”conducători” sau ”alegători”.

Ce vreţi, norodu-i suveran. Câtă grimasă era ascunsă în zicerea beţivului caragialian: ”Popoul suveran”. Aşa şi este: popoul este suveran. Fundul este deci fondul.  Nu ne-om apuca acum să-l criticăm şi pe Caragiale!  Abia ne descurcăm cu... Cărtărescu!