Triste evenimente politice, petrecute în ultimii ani pe meleagurile noastre, au pus în discuţie, o dată mai mult, relaţia majoritate-minoritate. A fost repus pe tapet, într-o formulă autoritară, principiul conform căruia „minoritatea se supune majorităţii”. De aici şi până la proclamarea belicoasei teze care a cutremurat România anilor ’90, „Cine nu e cu noi e împotriva noastră”, nu este decât un pas, acela care desparte sublimul de ridicol. Şi care nu poate fi făcut decât cu riscuri uriaşe, după cum a arătat istoria modernă a omenirii.

Orice formă de democraţie, oricât de rudimentară, e construită pe relaţia majoritate-minoritate. În căutarea unui echilibru de putere, majorităţile se reconfigurează continuu, minorităţile capătă trăsături mereu noi, dar toate mecanismele societăţii funcţionează. În vreme ce declararea unei majorităţi imuabile ar presupune şi afirmarea unui adevăr pe care cei ce se cred în posesia lui l-ar crede absolut. Au făcut-o, în zbuciumatul secol al douăzecilea, şi comunismul, şi fascismul, cu rezultatele care se cunosc. Mai nou, tentaţia adevărului absolut a cucerit numeroase ţări din lumea a treia, mai ales islamice, şi lumea e zguduită, în ultimii ani, de revoltele celor care îşi fac din democraţie un ţel.

Or, nimeni nu dispune, niciodată, nicăieri, de monopolul adevărului. Omenirea a traversat secole în care adepţii teoriei geocentrice, validate ulterior de ştiinţă, îşi transmiteau cu teamă adevărul împotriva omnipotentelor precepte heliocentrice, susţinute discreţionar de Biserică. Acea mână de savanţi, ameninţată de ruguri şi de abjurări, a sfârşit prin a-şi impune punctul de vedere în eternitate.

În America, Mişcarea pentru Drepturile Civile a Pastorului Martin Luther King Jr., care a opus minoritatea neagră unui sistem care părea etern, a fost încununată de succes şi a condus, în afara unor profunde schimbări de legislaţie, la ceea ce numim astăzi „discriminare pozitivă”. Cu observaţia că, după cincizeci de ani, ceea ce americanii numesc „corectitudine politică” a condus la excese la fel de blamabile ca şi discriminarea iniţială.

Ceva mai aproape în timp şi spaţiu de noi, în „eterna şi fascinanta Românie”, consideraţiile care au condus la renaşterea democraţiei şi la integrarea în NATO şi în Uniunea Europeană au apărut, la începutul anilor ’90, în sânul unei firave minorităţi politice, hăituite de o putere neocomunistă care-şi juca rolul ei reacţionar în istorie.

„Die Gedanken sind frei”, „Gândurile sunt libere”, murmurau evreii închişi la Auschwitz de fasciştii germani, clamând un adevăr pe care istoria a sfârşit prin a şi-l asuma total, chiar dacă venea din partea unei urgisite minorităţi. Aşa cum neştirbitul drept al intelectualului de a se îndoi nu poate fi anulat de apartenenţa lui la un grup restrâns, lipsit de putere politică şi economică. Căci adevărurile, chiar şi cele mai importante, au fost adesea, la început, apanajul unei minorităţi.

„Dar câte divizii are Papa?”, întreba Stalin după război, în faţa solicitării Sfântului Scaun de a participa la tratativele de pace. În 1953, la moartea dictatorului sovietic, Pius al XII-lea i-a răspuns: „Acum va vedea câte divizii avem”. Şi, din 1978, anul alegerii lui Ioan Paul al II-lea ca Papă, s-a tot văzut.