Nouă clasă politica, de fapt cea veche, din timpuri imemoriale, însă puţin machiată,  are o nouă emblemă a supremaţiei faţă de votanţi. Născută din dorinţa de a stăpâni masele cu orice preţ, de a le arăta acestora cât de mici şi neînsemnate sunt, apare falnica şi cu emfază, măreaţa barieră. Ea este cea care ocroteşte stăpânii şi le conferă intimitatea puterii fără limite, putere care le curge prin venele îmbibate de patriotism declamat cu o emfază sinistru de artificială.

Băile de mulţime, care sunt preocuparea de bază a candidatului la alegeri, se transformă imediat după dobândirea unor demnităţi, fie ele mari şi pline de responsabilitate patriotardă, fie mici şi neînsemnate, în nevoia de singurătate a alesului. El trebuie să fie tot mai singur, înconjurat doar de oamenii săi de casă, transformaţi în lachei pe banii publici. Spaţiul său  devine tot mai insuficient şi simte că nu mai are loc să îşi exprime personalitatea alături de mulţime, nu mai poate respira, deşi, în mintea sa, întreaga naţiune ar trebui să-i fie recunoscătoare pentru că există. Însă acolo unde este el, nu-i loc şi pentru prostime şi trebuie pusă o barieră.

Ea, bariera, îl ocroteşte, îi dă sentimentul de siguranţă şi infailibilitate, îi garantează spaţiul vital, tot mai mare, în fiecare zi. Ea, bariera, este cea care îi spune, aidoma oglinzii din poveste, cât de frumos şi cât de deştept este. Goliciunea din jurul său este emblema superiorităţii şi puterii pe care o are faţă de prostime. El, marele om, de-o parte a barierei. Toţi ceilalţi, nevolnicii, de cealaltă parte. Şi asta-i place enorm, îi dă siguranţa zilei de azi şi îi hrăneşte visul măririi şi preamăririi de mâine. În spaţiul său, alesul este rege, el este legea şi nimic nu mai contează în afara lui.

Dar aceasta barieră, uneori, îl face pe omul politic să nu mai vadă dincolo de ea. Îl face să nu mai perceapă realitatea cotidiană în adevărata sa amplitudine şi esenţă. Precum ochelarii de cal şi bariera crează o realitate paralelă, trunchiată şi distorsionată. Însă noi toţi ne asumăm acest lucru, prin încrederea ce o avem că mâine va fi mai bine ca azi, de parcă azi ar fi mai bine ca ieri. De fapt, este. Însă numai pentru unii, întemeietori de dinastii, făuritori de caste şi arătători de deget mijlociu către mâncătorii de peşte din campania electorală.

Păcat de noi, păcat de naţiune, păcat că nu am înţeles ce trebuia să înţelegem de mult. Adică faptul că noi suntem cei care, prin votul nostru, turnăm fundaţia acestei bariere şi o construim în inconştienţa noastră exprimată prin votul democratic, fie el uninominal, fie pe liste întocmite pe criterii care nu au legătură cu valoarea.

Somnul raţiunii naşte monştri. Dar şi somnul naţiunii are acelaşi rezultat. Iar naţiunea noastră doarme profund, parcă sedată de lipsa de speranţă. Şi, în tot acest timp, unii dintre noi visează la căderea barierelor atât de dezgustătoare. Iar, uneori, visele devin realitate. Noapte bună, România ! Să visezi frumos !