Recunosc că m-am săturat de iarna asta îndoielnică şi aştept cu nerăbdare să vină primăvara adevărată. Mi-e dor de ora de stat în şezlong dimineaţa, mi-e dor să privesc iarba, copacii şi mai ales să-mi admir câinii alergând în jurul meu. Nu vreau să spun că nu-mi place iarna, îmi aduc aminte cu plăcere că în copilărie abia aşteptam zăpada. Numai că de data asta iarna a fost urâta, dar nu din cauza celor câteva zile de viscol şi frig. Am avut parte de întâmplări nefericite şi de o inflamare supărătoare a evenimentelor, rău prevestitoare pentru anul în care vom avea două runde de alegeri. Un melanj mereu speculat de media autohtonă, mai divizată ca niciodată funcţie de interese şi de grupurile politice pe care le susţin. Operaţia lui Becali, cozile de la DNA şi arestările periodice, salariile monstruoase ale celor de la ASF, pensionarea soţului doamnei ministru Câmpeanu sunt doar garnituri la friptura mare, joaca de-a guvernul şi posibila rupere a USL.

Zilele acestea am fost foarte mândru de sfertul meu de sânge polonez ; bunica din partea tatălui meu, Bronislawa, era poloneză, membră a unei familii din multele refugiate în Iaşi şi Paşcani la sfârşitul anilor ’80. Situaţia din Ucraina ne-a amintit că în această parte de Europa, Polonia şi România deţin aproape în totalitate hotarele cu statul ex-sovietic. Cele două ţări plătesc astfel postura de graniţă între interesele UE şi SUA pe de o parte şi Rusia pe partea cealaltă, într-un moment în care, de fapt, lupta se dă între trecutul rusesc al Ucrainei şi cei care speră la un viitor european, care cu toate tarele sale, nu e unul opresiv. Numai că fiecare din cele două state nu au aceiaşi capacitate şi inteligenţă în folosirea în interes propriu a aceastei poziţii. Polonezii s-au implicat imediat, înţelegând cât de mare e pericolul unui război civil în colosul de sorginte comunistă de la est. Ministrul de externe polonez Radoslaw Sikorski, s-a angajat direct în discuţiile de la Kiev, fiind unul dintre cei care s-au alăturat încă de la început eforturilor de a soluţiona conflictul ucrainean. Alături de omologul său german şi cel francez, a mediat mai bine de 24 de ore negocierile dintre Viktor Ianukovici şi opoziţie, în timp ce în piaţă se trăgea. Toată lumea îl consideră pe Sikorski eroul negocierilor şi al semnării acordului dintre putere şi opoziţie, act care a oprit măcelul de pe „euromaidanul” din Kiev.

Iar noi ce facem? Nu am văzut nici un semnal că politicienii noştri ar fi sesizat creşterea exponenţială a importanţei României ca frontiera estică a UE şi NATO ; nu cred că s-a gândit vreunul ca odată cu acest lucru poate şi situaţia din ţara noastră se va schimba, sub presiunea evenimentelor şi a aliaţilor noştri. Este prea mult pentru clasa politică dâmboviţeană să înţeleagă care este interesul geopolitic al României şi care ar trebui să fie reacţia cea mai adecvată, ţinând cont de necesitatea de a proteja minoritatea românească din regiunile din apropierea graniţei cu ţara noastră. Cu un preşedinte ale cărui relaţii externe sunt doar motivaţii pentru scandalurile iniţiate în ţara sau puncte de sprijin atât de necesare pentru securitatea personală după 2014, cu un ministru de externe pitic, purtător al unui limbaj de lemn penibil, e limpede că nu avem nici o şansă de a conta la nivel internaţional, acolo unde se fac cărţile. Când conflictul de la Kiev se calmase (măcar pentru moment), au început şi ai noştri să gângurească câte ceva, să se întâlnească pe la Cotroceni sau la Guvern şi să dea sfaturi de care nu are nevoie şi pe care nu le ascultă nimeni.

Clasa politică românească nu-şi dezminte limitele şi infantilitatea nici în momentele de cumpănă care ne pot influienţa viitorul. Prinşi în mizele lor mici şi în iubirea pentru propriile interese, aleşii şi-au uitat de mult responsabilităţile faţă de ţară şi cetăţenii ei. Hachiţele lui Ponta, inflexibilitatea lui Antonescu, scenariile de doi bani cu noul USD, declaraţiile hilare ale unor pesedişti şi liberali năuci însoţesc teatrul naiv al ruperii Uniunii Social Liberale. O alianţă politică care nu a avut un proiect comun, nici o doctrină comună, ci doar un duşman comun : Traian Băsescu.  Să se rupă odată, că ne-am săturat de circul ăsta ! Atunci să vedeţi haos !