Momentul de reevaluare internă din Partidului Naţional Liberal nu are legătură nici cu accidentul aviatic din munţii Apuseni şi nici cu „electo-rata” propusă de guvernul Ponta, aşa cum încearcă unii să ne convingă; poate că aceste evenimente, cel mult, l-au stimulat. Era timpul ca buba să se spargă şi liderii liberali să înţeleagă că nu mai pot merge înainte cu acest lest de demnitari proprii care au mari probleme cu justiţia şi nici cu garnitura celor promovaţi în funcţii de mare importanţă doar pentru devotamentul faţă de partid sau pentru alte calităţi greu de desluşit. Crin Antonescu a înţeles că riscă să deconteze din greu lunga lista de compromisuri şi eşecuri în alegerea oamenilor. Propunerile de schimbare din axa centrala a guvernului – Finanţe, Economie, Interne, Sănătate – denotă dorinţa PNL de a părăsi poziţia de partener în expectativă al PSD şi de a conta cu adevarat în Executivul României.

Şi chiar dacă mai erau destule „găuri negre” de acoperit, posibilele modificări guvernamentale au rolul să spele obrazul liberal, dar să şi întărească falanga de dreapta din guvernul Ponta. Desigur „perla coroanei”, lovitura de forţă a întregii acţiuni de remaniere este nominalizarea de la Interne: Klaus Iohannis este adus la un minister recunoscut pentru framântări repetate, fruntaş în schimbările de conducători după 1990 – 22 de miniştri în 24 de ani! O speranţă nu numai pentru siguranţa României, ci şi pentru imaginea României. Am mai spus, cel puţin în relaţia necesară şi importantă cu Germania, cel mai însemnat partener din Uniunea Europeană, prezenţa primarului Sibiului în guvernul ţării poate fi mai productivă decât cei aproape 10 ani de plecăciuni ale lui Traian Băsescu în faţa Angelei Merkel.

Numai că „a doua descălecare” a lui Iohannis la Bucureşti s-a lăsat cu multe surprize. De prima ne amintim cu toţii, când imediat după căderea guvernului Boc, în octombrie 2009, PNL susţinut de PSD, UDMR şi PC l-a propus pentru funcţia de prim-ministru; soluţie respinsă de Traian Băsescu, deşi varianta avea majoritatea necesară în Parlament şi o mare susţinere populară. De data aceasta, aducerea primarului de la Sibiu pentru al înlocui pe penibilul Radu Stroe, dar şi pentru funcţia de vicepremier, a creat o adevărată furtună în lumea politică dâmboviţeană. Primit iniţial cu aprecieri laudative şi considerat a fi un tip calculat şi riguros care ar putea să aducă un plus de vivacitate în MAI, Iohannis devine rapid mărul discordiei în alianţa aflată la guvernare. Eu cred că adevărul stă în ceea ce scria o ziaristă : „Pe omul cu ordinea nu-l vrea nimeni”. Prezenţa unei persoane puternice, a cărui bună imagine, de eficienţă şi sobrietate la vârful politicii româneşti îi sperie pe aleşii noştri, obişnuiţi cu mediocritatea, corupţia şi neputinţa în care se bălăcesc zi de zi. Vaiete disperate, declaraţii prosteşti, fiţe de mahala, ameninţări cu ruperea USL-ului şi o stare vizibilă de confort a lui Traian Băsescu, tot mai aproape de visul destructurării alianţei care i-a dorit demiterea. Cârcotaşii au apărut de peste tot, încercând să-l discrediteze pe Iohannis, mai ales că omul pare greu de controlat. O parte a mass-mediei şi-a înfipt colţii în beregata neamţului, ajungându-se până acolo încât un aşa-zis ziarist îi reproşa că vorbeşte prea rar…

Zilele acestea, un fost coleg de clasă, Bogdan Simionescu, acum director al Institutului „Petru Poni” din Iaşi şi membru al Academiei, spunea la un post TV : „Noi românii avem o mulţime de calităţi, dar şi un defect care le întrece pe toate : ştiinţa de a ne demola valorile”. La ora la care scriu aceste rânduri nu ştiu cum se va termina toată această zaveră. Probabil cel mai liniştit e tot Iohannis, care spunea ca el are cel mai bun job, primăria Sibiului, aşa că se va întoarce la el oricând. Iar noi vom rămâne cu „mândria” că atunci când ridică unul capul, imediat sar zece să il taie …