Îmi este dor de umorul adevărat. De umorul inteligent şi fin, cu replici elegante, care ne-au rămas la suflet. Surprinzător, tot mai mulţi dintre noi, inclusiv cei mai tineri, au pe telefonul mobil sunete de sonerie cu marii noştri actori din filmele cu Brigada Diverse. Sau BD, cum îi cunoaşte lumea de vreo 40 de ani.  Uriaşul Dem Rădulescu, mucalitul „nea Jenel” Constantin şi inegalabilul Puiu Călinescu. Ce oameni am avut ! Cât talent care s-a revărsat peste neamul românesc ca o mănuşă fină, în timpuri de neiertat ! Azi, ne-au rămas doar timpurile şi ne lipsesc talentele. Iar timpurile sunt şi acum de neiertat.

Urmăream într-o seară o emisiune declarată ca fiind de umor. Glume departe de a fi savuroase, personaje izvorâte din peisajul gri al vieţii cotidiene. M-am surprins după vreo 10-15 minute că nu gustasem niciuna dintre poantele pe care actorii se chinuiau să le toarne şi că eram plictisit de ce vedeam. Vedeam copii ale personajelor politice care ne fac viaţa amară, zilnic şi cu mare talent. Toţi erau acolo, dar nu existau. Erau doar transpuneri burleşti a unei realităţi urâte. În loc de comedie, rula un teatru al absurdului. Şi mă întrebam : cum a fost posibil ca, în scurt timp, romanii să îşi piardă talentul de a face cu adevărat haz de necaz, talent ce vine din moştenirea noastră, din necazul cu care am fost fraţi dintotdeauna ?

De multe ori, umorul ne-a salvat. Umorul a fost pentru romani un balon de oxigen de care nu s-au despărţit deoarece nu aveau cum. Acum însă, în mod surprinzător, umorul bun a dispărut şi a fost înlocuit, că peste tot, de copii fără valoare, de forme fără esenţă, de oameni care performeaza fără a fi talentaţi.

Îmi este dor şi de muzica bună. Am ajuns la concluzia că pe majoritatea dizeuzelor de la noi (pentru că ar fi prea mult să le numeşti cântăreţe) este bine să le asculţi cu sonorul oprit. Muzica pe care o cântă este falsă, meşterită pe la scule electronice care fac dintr-o necunoscută, lipsită de talent, o adevărată stea a muzicii, numai bună să performeze pe la nunţi de mahări, cu etalare de fiţe pe bani serioşi.

Fals este şi fotbalul, adevărat focar de infecţie socială. Cu jucători penibili, lipsiţi de talent, dar plini de ifose, umflaţi artificial pentru a scoate bani pe ei, cu mentalităţi de şmenari ale managerilor şi mărilor proprietari de echipe şi, nu în ultimul rând, cu corupţia care pute a mortăciune.

O realitate falsă naşte falsitate în artă, în cultură, în sport. Ne doare şi ne cutremuram de spaimă la ideea că niciodată nu va mai fi posibil să ne bucurăm la o replică dintr-un film românesc al zilelor noastre sau la o melodie reuşită. Sau, văzând un meci de fotbal în care, noi, leii Europei care îngenuchiam pe rând Anglia, Argentina, Columbia şi ieşeam noaptea pe străzi să ne bucurăm, să nu fim victime sigure sau actori penibili într-un sport pe care îl iubim.

Şi atunci, parafrazând marii actori din BD, să ne rugăm : Doamne, fă o minune  pentru umorul românesc, una pentru muzica noastră şi una pentru fotbal ! În total trei !  Avem nevoie de ele, să ne ajute să redevenim romani !