Fabulosul ţâşneşte din crăpăturile realităţii doar atunci când te aştepţi mai puţin. Dincolo de oraşul mediocru de beton şi asfalt, dincolo de feţele oamenilor istoviţi, există o altă lume.

E un tărâm aflat surprinzător de aproape de hotarele literaturii, de subteranele lui Dostoievski, de tensiunea pe care numai eternul conflict dintre puritate şi ticăloşie o poate zămisli.

Am intrat, mai ieri, într-o grădiniţă găzduită de o veche casă boierească, acum dărăpănată şi sluţită. Ca sulimanurile întinse pe obrazul veşted al unei femei care încearcă să se sustragă, trişând, trecerii inexorabile a timpului, vopselurile ţipătoare care acopereau cercevelele putrezite, centrala termică sfidând sobele vieneze de faianţă, gresia detronând duşumelele de stejar nu făceau altceva decât să scufunde mai adânc în trecut un univers sortit oricum să se năruie. Şi totul s-ar fi fărâmiţat şi risipit de mult, totul ar fi dispărut în ţărână şi fum, dacă în acele încăperi tot mai îndepărtate n-ar fi existat ochii de copil.

Erau acolo, pe chipuri de o rafaelică blândeţe, bucălate sau uscăţive, între zulufi blonzi sau întunecaţi, deasupra năsucurilor în vânt sau de o nostimă severitate. Erau acolo, şi m-am gândit o clipă, cutremurat, la lumea în care aruncăm acele priviri nevinovate.

Căci, mânaţi de veşnica goană după bani, de abjecţia de vătaf sau de slugă, de ipocrizia credinţei într-un Dumnezeu ale cărui porunci le batjocorim, de baletul mecanic al existenţei cotidiene, uităm că în preajma noastră, chiar în sufletul nostru se mai află nevinovăţie şi puritate.

O, ce priviri atroce aruncau acei ochi de o miraculoasă limpezime! Şi peste lumea noastră bolnavă până-n măduvă, peste ceremoniile triste, pompoase şi făţarnice, lumina acelor irişi cădea ca o ploaie binefăcătoare.

Ei învingeau, o dată mai mult, lumea care îi refuza şi fugea dinaintea lor ca diavolul din faţa crucii. Şi mi-am amintit că în alt veac, într-o geografie guvernată de Crimă şi pedeapsă, sublimul ticălos Svidrigailov îngenunchea în faţa trupului rebegit al unei fetiţe adormite pe prag, îl ridica în braţe şi îl aşeza pe patul moale din camera lui caldă. Înainte de a se pierde în ceţurile Sankt Petersburgului, înainte de a măsura cu paşi sacadaţi caldarâmul umed, înainte de a-şi trage un izbăvitor glonţ în cap, ştersese cu batista o feţişoară murdară şi mângâiase un căpşor de copil. Să fi devenit oare atât de nevolnici încât să nu mai fim în stare nici măcar de unul din acele gesturi fundamentale?