Profesori care au luat şpagă, părinţi care au dat mită profesorilor ca să aibă şi copiii lor obtuzi o diplomă, procurori care vor să audieze elevii, dar se răzgândesc, aşa, din senin, un tată descreierat care le ia copiilor îngheţată, îi urcă în maşină şi îi duce spre moarte şi un recensământ ale cărui rezultate le-am aflat după un an. Toate sunt elemente din peisajul gri al realităţii din aceste zile.

Ne minunăm când le auzim, facem ochii mari când le vedem şi nu avem glas să le rostim. Aruncăm nişte cruci de la frunte la buric şi apoi la umeri, bolborosim un “Doamne fereşte!”, că dă bine la divinitate, şi ne grăbim, că pierdem tramvaiul, sau că închide la non-stop! Nu contează! Găsim ceva care să ne scoată din uluiala veştilor de acest gen.

Mai bârfim niţel pe la scara blocului cu vecinele care ne aşteaptă ca pe pâinea caldă ca să ne expunem ideile şi, apoi, ne cuplăm la stilul de viaţă robotizat: casă- serviciu- casă. Asta în cel mai bun caz, pentru că există şi stilul bref: casă – casă.

Atitudinea faţă de aceste probleme este sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire. Ne facem că ne interesează, dar ne doare-n cot, pentru că mulţi dintre noi suntem profesori care iau şpagă, sau care ar vrea să ia, mulţi avem copii care rup barurile în două pe toată durata liceului şi ne cer să dăm bani profesorilor ca să ia BAC-ul şi pentru că pe mulţi dintre noi nici măcar nu ne interesează datele recensământului.

Suntem experţi în a râde de alţii, dar nu ne-ar ajunge orele dintr-o zi dacă ar trebui să râdem de noi.

Jucăm într-un film prost, în care musafirii ne prind cu pantalonii în vine, dar în care ne parfumăm când ducem gunoiul. Şi, paradoxul e că vedem filmul şi concluzionăm că a fost chiar mişto!

Bine că suntem mai puţini cu un milion şi jumătate!