O fetiţă sărăcăcios îmbrăcată şi desculţă, stând în genunchi, spală, cu o determinare exemplară, o bancă veche; aşa a înţeles să răspundă, cu entuziasmul curat al anilor ei, chemării pe care i-a adresat-o, cel mai probabil, doamna învăţătoare, care, în alt colţ al sălii de clasă, cârpeşte resemnată un perete bătrân, cu lut şi balegă de cal. Secvenţa, prezentată la un jurnal de sâmbătă, nu are mai mult de 20 de secunde, dar are, în schimb, (in)consistenţa ultimilor 20 de ani de căutări, de eşecuri şi de mult prea puţine reuşite ale învăţământului nostru. Pentru ca tabloul să fie complet în realismul său aproape agresiv, să spunem că totul se întâmplă în satul Fundătura, din judeţul Vaslui, într-o Românie tot mai puţin europeană, cu cât căutăm spre graniţa de est…

             Nu vreau să practic ipocrizia atât de zgomotoasă, ce acompaniază fiecare început de an şcolar. Sunt, în general, adevăruri cunoscute şi doar câte un prefect rătăcit prin Vaslui se mai miră atunci când, văzând, evident, mult prea târziu, băncile scrijelite de atâtea generaţii de copii de la ţară, trăieşte, proaspătă şi uşor înlăcrimată, nostalgia propriei şcolarităţi…

              În egală măsură, nu am să cedez tentaţiei de a spune că toţi profesorii sunt pe cât de buni, pe atât de ignoraţi de sistemul politic (e adevărat că nu se bucură de suficientă preţuire, poate şi din cauză că sunt complici cu amânarea fără sfârşit a unei drastice reforme interioare). Şi spun toate acestea pentru că ştiu că sunt profesori şi ,,profesori’’  şi că pe elevi îi învaţă, cu adevărat, doar cei dăruiţi de Dumnezeu! Şi pentru că, de fapt, pe copii nu-i învăţăm nici ceea ce vrem, nici ceea ce (încă) mai ştim, ci ceea ce suntem. Iar mulţi nu sunt… Iar cei mai buni dintre dascălii noştri poartă, nedrept, povara celor ce nu sunt decât nişte prezenţe formale sau a celor care şi-au părăsit catedra, nu fără a şterge pe furiş lacrimi…   Oameni care au venit  pentru ceea ce erau şi au  plecat pentru ceea ce nu au mai fost !

           Voi ceda, însă, bucuros tentaţiei de a spune că adevărata reuşită a învăţământului românesc stă în permanenta descoperire a minunii ce se ascunde în sufletele copiilor pe care suntem chemaţi să-i educăm (ştiaţi că există un Jurământ al cadrelor didactice?). Cum minunea e prea aproape de noi, neatenţi, uneori, o ignorăm.

           Uneori nici nu-mi vine să cred că Domnu’ Trandafir chiar a existat…

                                                                                                             # # #

              Acest text are trei ani şi multă actualitate. El a fost scris de acelaşi om, educat într-o vreme când dascălul era respectat iar meseria, una respectabilă (cu excepţiile de rigoare, bineînţeles). Nu aş adăuga decât că există două tipuri fundamentale de oameni: cei care lucrează în folosul propriu şi cei care o fac în folosul celorlalţi. Între cei din urmă amintiţi, într-o înşiruire scurtă, dar extrem de onorantă, sunt şi dascălii. De multe ori răsplata muncii lor este indiferenţa celorlalţi. Uneori dispreţul lor (vezi Şcoala românescă naşte tâmpiţi).

            Între speranţa noilor reforme şi nevoia dramatică de schimbare, învaţamantul românesc îşi croieşte drum, fără să aştepte profeţia dureroasă a lui Mihai Eminescu : Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat!

              Tuturor colegilor mei, un an şcolar rodnic şi liniştit !