Evenimentele violente din 1993 de la Moscova reprezintă cazul şcoală al unei „fracturi“ politice ireconciliabile între puterea legislativă şi executivă. Un preşedinte care controla guvernul şi implementa cel mai reformator program de salvare a economiei dar şi de instaurare a unui regim de mână forte şi de cealaltă parte un parlament conservator moştenit din era sovietică, eterogen, dar care vedea cu teamă creşterea puterii executivului şi considera programul introducerii capitalizării drept un genocid asupra economiei. Scandalul care degenerat în confruntări violente poate servi drept exemplu la ce se poate ajunge în cazul unui blocaj constituţional prelungit, lucru care a fost experimentat şi în România, la cote mai joase, unde preşedintele „jucător“ şi un parlament ostil nu pot conlucra corect şi eficient.
Poziţii ireconciliabile
Opoziţia faţă de Elţin s-a cristalizat de-a lungul anului 1992, tot mai mulţi susţinători şi colaboratori ai preşedintelui trecând în tabăra opoziţiei. Dea asemenea, liderii regionali, („baronii locali“ în România) doreau mai multă independenţă faţă de guvernul central. Chiar partenerul şi vicepreşedintele rus Alexandr Ruţkoi, un fost militar, erou al războiului din Afganistan, a denunţat programul economic al preşedintelui ca fiind „genocid economic“.
Conflictul a devenit deschis în decembrie 1992, când parlamentul a refuzat să-l numească pe Egor Gaidar, partener al lui Elţin, prim-ministru pentru continuarea reformelor de liberalizare a pieţei. Iritat de eşec, Elţin declară în plen că legislativul este o fortăreaţă a forţelor reacţionare. Prudenţi, deputaţii votează pentru trecerea Armatei sub control parlamentar. De asemenea, Congresul a conferit preşedintelui Băncii Centrale şi a altor doi oficiali ai instituţiei ranguri de miniştrii dar care nu se subordonau Guvernulul controlat de Elţin, ci numai deputaţilor.
Hachiţele nu lipseau din ambele părţi, Elţin reuşise organizarea unui referendum care-i conferea puteri sporite şi iniţierea unor alegeri legislative, iar Congresul reuşea să blocheze orice proiect de reformă. Elţin reuşeşte să schiţeze un proiect de reaşezare a vieţii politice prin înfiinţarea unui parlament bicameral şi iniţierea procedurilor pentru dizolvarea celui actual. Deputaţii însă resping toate iniţiativele pornie de la Kremlin inclusiv cererea de suspendare a vicepreşedintelui Ruţkoi, devenit un oponent foarte vocal al preşedintelui. Elţin a anunţat că este de acord cu organizarea de alegeri prezidenţiale anticipate - solicitare făcută şi de Congres - însă numai în acelaşi timp cu cele parlamentare. Congresul a ignorat aceste semnale şi a respins propunerea de numire a lui Gaidar, omul lui Elţin, în postul de vicepremier.
Elţin trece la măsuri de forţă
Se pare că asta a fost picătura care a umplut paharul, iar Elţin a anunţat pe 21 septembrie că a dizolvat Parlamentul, a suspendat constituţia în vigoare şi a anunţat noi alegeri legislative în decembrie. Preşedintele şi-a numit acţiunea drept o tranziţie rapidă către economia de piaţă. Curtea Constituţională a decis că că Elţin a încălcat Constituţia şi că preşedintele poate fi pus sub acuzare. Încurajaţi, parlamentarii au declarat că decretul prezidenţial este nul şi neavenit. Ruţkoi a fost proclamat preşedinte interimar, acesta depunând jurământul pe constituţie. El i-a demis pe Elţin şi pe miniştrii guvernului.
Practic, Rusia avea doi preşedinţi şi câte doi minişti ai apărarii, securităţii şi internelor. Elţin trece la fapte şi ordonă tăierea alimentării cu apă, electricitate şi a legăturilor telefonice a clădirii parlamentare.
Moscoviţii ies în stradă scandând împotriva preşedintelui Elţin. Manifestaţiile iau o amploare periculoasă pentru liderul de la Kremlin, dar acesta se bucură totuşi de loialitatea Miliţiei şi comandanţilor Armatei.
Pe 28 septembrie au loc ciocniri sângeroase între manifestanţii anti-Elţin şi forţele de ordine, însă trupele Miliţiei reuşesc să facă parţial ordine pe străzi. În paralel, trupele OMON ale Miliţiei reuşesc izolarea Casei Albe (clădirea parlamentului). Au loc negocieri între Elţin şi asediaţi, până pe 2 octombrie, fără rezultate. Manifestanţii câştigă teren şi mulţi militari ai Ministerului de Interne trec de partea Parlamentului. Alexandr Ruţkoi, baricadat în Casa Albă, a salutat mulţimile protestatare de la unul dintre balcoanele clădirii. El a îndemnat protestatarii să ia cu asalt centrul televiziunii naţionale Ostankino. Hazbulatov, preşedintele Parlamentului, a cerut mulţimii să ia cu asalt Kremlinul.
Preşedintele proclamă starea de urgenţă în Moscova şi aduce tancurile pe străzi
În seara zilei de 3 octombrie, demonstranţii iau cu asalt centrul de televiziune Ostankino. Se înregistrează confruntări violente, în urma cărora 62 de persoane au fost ucise. Egor Gaidar a chemat cetăţenii capitalei în sprijinul preşedintelui. Mai multe sute de simpatizanţi ai lui Elţin au încojurat sediul primăriei, pregătindu-se de confruntări.
Cu tunul în clădirea Parlamentului
Liderii Armatei au oscilat între cele două tabere, dar până la urmă au ales să execute ordinele lui Elţin şi în dimineaţa de 4 octombrie, trupele armatei şi batalionul ALFA al FSB încercuiseră clădirea Congresului. Armata a tras cu tunurile de pe tancuri în etajele superioare ale clădirii legislativului. Cele două grupe de intervenţie ale FSB-ului (fostul KGB) , Vympel şi ALFA iau cu alsalt clădirea, cucerind etaj după etaj. Disperat Ruţkoi face apel la Forţele Aeriene, care nu se implicaseră în conflict până în acel moment, să bombardeze Kremlinul. Până la urmă, clădirea a fost ocupată în întregime. Ruţkoi şi Hasbulatov s-au predat ultimii. Toţii liderii opoziţiei au fost arestaţi.
În paralel, tancurile diviziilor de elită „Kantemirovskaya“ şi „Tamanskaya“ ocupau punctele cheie din capitala rusă. Ciocnirile dintre coloanele de blindate şi populaţie au fost sângeroase.
Era prima oară în istoria rusească, după Revoluţia bolşevică din 1917, când au murit civili în cursul unor lupte de stradă. Statistica oficială vorbeşte de 187 de morţi şi 437 de răniţi, însă datele neoficiale indică peste 1500 morţi.
Ce a câştigat Elţin?
Victorios, preşedintele a interzis partidele de stânga, pe cele naţionaliste şi publicaţiile care susţinuseră cauza „rebelilor“ parlamentari. Ruţkoi şi Hazbulatov au fost acuzaţi pe 15 octombrie de „organizarea de dezordini de masă“ şi au fost întemniţaţi. Proiectul lui Elţin viza un legislativ bicameral cu un mandat de doi ani şi cu puteri drastic limitate. Pe 12 decembrie, Elţîn reuşeşte să-şi impună proiectul de constituţie, creând o preşedinţie puternică, caracterizată prin capacitatea foarte mare de guvernare prin decrete.
Din nefericire pentru Elţin, după alegerile din decembrie, noul parlament era compus din la fel de mulţi comunişti, conservatori şi ultranaţionalişti care au blocat mai toate proiectele de reformă ale preşedintelui. Partidul reformatorului Egor Gaidar, susţinut de Elţin, nu obţinuse decât 12,4% din mandate în legislativ. Elţin a continuat să-şi întărească prerogativele prezidenţiale pe care la final, în 1999, le-a predat protejatului său, Vladimir Putin.
În lipsa unui sistem viabil şi funcţional, Rusia îşi întorcea încet faţa de la democraţie şi îşi crea un sistem propriu, hibrid, care în zilele noastre a început să semene izbitor cu cel autocrat, ţarist.
Alex Policală